Filmul debutantului în lungmetraj Paul Haggis, pînă acum cunoscut ca scenarist (Million Dollar Baby fiind precedenta lui ispravă), se distinge, într-adevăr, în primul rînd prin scenariu. El a obţinut în acest an Oscarurile pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu original, precum şi pentru montaj.
Filmul leagă mai multe poveşti cu numeroase personaje, care trec dintr-una într-alta aparent fără logică, pentru ca la final toate să se adune ciorchine şi firul roşu să devină creţ şi incandescent. Un cuplu de poliţişti, un alt poliţist cu aere rasiste şi cu un tată bolnav, un alt poliţist bun şi drept, un realizator TV de culoare, o familie iraniană care ţine un magazin, un lăcătuş mexican, un cuplu de albi- el politician de succes, ea mizantroapă (sic) plictisită, şi aşa mai departe. Secvenţele trec dintr-una într-alta, personajele predîndu-şi ştafeta în interiorul aceluiaşi cadru. În 113 minute însă, scenaristul Paul Haggis are suficientă vreme ca să-şi facă personajele să se schimbe, nu să evolueze (pentru că cei buni au ocazia s-o stîlcească), cît să se întregească.
Pentru Haggis, omul e o chestie complexă, capabilă de eroisme fără limită şi de mîrşăvii la fel de mari, iar acest lucru aduce acestui imn închinat toleranţei (nu numai interrasiale) o undă de naturaleţe şi de adevăr care lipsesc multor filme. Pînă şi nota solemnă, melodramatică de la final i se iartă realizatorului care a fost în stare să construiască acest scenariu dificil şi bogat, cu personaje memorabile mai ales prin umanitatea lor. Pentru că sunt la fel ca noi.
Partiturile personajelor sunt ca nişte dansuri, dar nici una dintre vedetele de pe ecran nu e primadona, nu există cor în spatele cortinei- un fel de a spune că fiecare dintre noi avem rolul nostru la fel de important pe scena vieţii. Mai important, felul în care noi "evoluăm" pe această scenă determină evoluţiile celorlalţi, şi de aici scenariul dificil pentru spectatorul calat pe poveşti lineare, simple, pentru că acest scenariu e foarte aproape de a reface viaţa în desfăşurare. Cu coincidenţele ei, cu dramele provocate şi din neştiinţă, nu numai din reavoinţă, cu conflictele care vin şi din necunoaşterea celuilalt, nu numai din diferenţele de opinie. Filmul are cîteva momente de vîrf emoţional, de care substanţa acumulată are nevoie pentru a se răcori. Iar acestea sunt cu atît mai intense pentru spectator cu cît acesta a apucat, din desfăşurarea evenimentelor, să-şi dea seama că necunoaşterea celuilalt e cel mai mare duşman al omului.
Bineînţeles, filmul face parte din echipa peliculelor post-11 Septembrie 2001, portavoci ale noii propagande americane (scenariul datează din 2001). "Lupta împotriva terorismului" trebuie să îmbrace în cazul unui artist nu haina de camuflaj a soldatului, ci e firesc să se muleze pe propria-i personalitate care evită violenţa, denunţîndu-i rădăcinile. Paul Haggis face pînă la urmă o treabă onestă, căci are dreptate în ceea ce spune.
Crash, 2004
scenariul şi regia Paul Haggis
cu: Sandra Bullock, Don Cheadle, Matt Dillon, Jennifer Esposito, Brendan Fraser, Thandie Newton, Ryan Phillippe.