Filmul pornește de la modelul real al unei companii japoneze ce oferă servicii consolatoare clienților aflați în dificultate. Family Romance, LLC este o fabrică de creat iluzii, cu ajutorul personalului său de actori - impostori, în contextul unei societăți de consum, în care totul e de vânzare (precum în filmul artă-poetică al lui Andrzej Wajda): paternitatea, faima, respectabilitatea, popularitatea, fericirea, moartea și în ultimă instanță iubirea.
În colaborare cu fostul său student de la Film Rogue School, Roc Morin, care vine, în fapt, cu ideea acestui demers, Herzog realizează, pe marginea unor viniete ficționale, un excurs cu tentă filozofică în jurul eroului său, Yuichi Ishii, fondatorul acestei companii. Yuichi Ishii își interpretează propriul rol de actor, împreună cu alte personaje anonime ale peliculei, ce sunt angajați reali ai firmei.
Yuichi se mișcă între scenete-situații (ce sugerează tipul de activități ale companiei), pendulând simbolic între doi poli ce-i bântuie conștiința, cu o reprezentare reală: vizitează hotelul-robot și templul shinto, dedicat zeității vulpe, Inari. Roboții ce te întâmpină la recepția hotelului vorbesc, își mișcă capul, mâinile și ochii convingător și afabil, instruind clientul repetitiv și condescendent. Alături, un acvariu cu doi pești-roboți în culori psihedelice salută oaspeții - ce se apropie de ei - cu mișcări unduitoare, din viscerele lor de polimeri. Yuichi se gândește să înlocuiască actorii firmei, cu companioni-roboți, capabili să ajute și să distreze clienții. Hotelul-robot vorbește despre singurătatea omului tehnologic, prea comod să mai socializeze cu alții. Va oferi inteligența artificială în timp soluții de promovare a sufletului artificial generator de iluzii și scenarii confortabile - după modelul romanului Klara and the Sun al scriitorului japonez Kazuo Ishiguro? Perspectiva ar ușura conștiința actorilor-impostori, încărcătura afectivă fiind elegant și tehnologic transferată roboților. Însoțind o clientă - căreia soțul îi refuză divorțul - la templul zeului Inari, rolurile par să se inverseze. Yuichi îi mărturisește acesteia poziția sa ingrată și temerile că într-o zi va fi "prins". Yuichi se află într-un impas demiurgic și moral. A schimba chiar și temporar destinul oamenilor este o prerogativă divină. A minți sau a crea iluzii deșarte - chiar dacă la dorința și pe banii clientului - devine o problemă de moralitate. Dar asta este tocmai ce societatea realizează prin instituțiile ei sau prin intermediul presei, a reclamelor, a artei cu tendință. Extrapolată la universul privat al familiei, iluzia contribuie și mai mult la robotizarea ființei, la controlul asistat al sentimentelor. Motiv pentru care, Yuichi, conștient de natura sa cameleonică, spune că și-ar dori să fie mai mult ca "Inari", zeul-vulpe capabil să altereze realitatea, însă în sensul bun al succesului și al prosperității.
Un merit incontestabil al peliculei este dimensiunea ei atmosferică. Herzog surprinde spiritul dual al Japoniei, o lume excesiv tehnologizată și civilizată, și în același timp arhetipală, încastrată în tradiții, ritual și o întreținută sacralitate. Spațiile vizitate sunt emblematice sau reprezentative universului nipon: parcurile de distracții invadate de Sakura, temple cu armate de statuete, reprezentând zeitățile shinto (kami), arhitectura urbană cu priveliștile amețitoare ale zgârie-norilor sau peroanele disciplinate și punctuale ale trenurilor glonț. Formalismul gestual, politețea onctuoasă definesc un spațiu unic a cărui spiritualitate presupune o distanțare construită pe autocontrol și respectul pentru celălalt. Aceeași "distanță" se impune ca artă poetică a regizorului ce observă din spatele micuței camere video (neobservabilă în anumite spații publice unde filmatul este interzis!) cum evoluează ineditele sale ficciones, fără a înțelege dialogul improvizat al actorilor. Imaginea trebuie să vorbească singură prin expresivitatea gestului, prin trăirea sentimentului, dincolo de cuvinte, limbajul devenind un artificiu de formă sau ambalaj. Și întocmai această distanțare conferă iz "documentar" scenetelor, în fapt, construite cu migală, în nuanțe diversificate, pentru elucidarea dramei.
Primul tablou aduce un parc de distracții inundat de sakura. Grandoarea peisajului scăldat în reverberația de lumină a florii de cireș este ireală, aproape artificială, anunțând parcă cadrul fals, contrafăcut, în care se întâlnesc Mahiro ( ce a împlinit doisprezece ani) și tatăl - surogat, Yuichi. Tatăl adevărat și-a părăsit familia când Mahiro avea doi ani. Emoția falsă a lui Yuichi pare la fel de vibrantă și autentică ca cea a fetei timide și profund impresionate de gestul târziu și afectuos al tatălui. Cum să le diferențiezi, fără un al doilea cadru în care mama, doritoare să-și convingă fiica că are un tată, și Yuichi stau față în față, definitivând tranzacția. Drama lui Yuichi e reliefată de relația cu Mahiro ce evoluează în câteva tablouri intercalate de alte situații consumate, majoritatea, într-un singur plan-secvență de lungime variabilă. Termenul de "impostor" folosit deopotrivă în scenariu și de Herzog în introducerea peliculei, se așază oximoronic lângă "iubirea" sau "romanța" familială. Încă de la prima discuție cu mama, Yuichi își neagă condiția de "actor", pretinzând că ar vrea să rămână el însuși, motiv pentru care refuză să reproducă ticul nervos - zbaterea de ochi - al adevăratului tată.
Atunci când iluzia e asumată, ea acționează ca o dezinformare, fără consecințe dramatice. O mireasă face repetiții înaintea nunții cu un tată surogat, închiriat de mama sa, mărturisindu-i acestuia că tatăl ei nu poarte participa la eveniment, nu pentru că ar fi epileptic - cum a declarat mama - ci pentru că e mai tot timpul beat. O tânără ce aspiră la popularitate pe rețelele de social media angajează Family Romance, LLC să-i însceneze o gașcă de paparazzi care s-o urmărească și fotografieze în timp ce se scălămbăie pe străzile suprapopulate din Tokyo. Un împiegat de mișcare, ce dă semnalul de pornire al trenului glonț cu 20 de secunde mai devreme, închiriază un surogat care să suporte perdaful șefului. O femeie foarte singură, care câștigă la loto o singură dată în viață, ar vrea să mai trăiască o dată bucuria neașteptată, chiar dacă este doar o iluzie pusă la cale cu mult fast și zgomot de Family Romance, LLC.
Scenariile absurde, echivoce și transparența aproape onirică a cazurilor prezentate conferă o tentă suprarealistă filmului, un gen de suprarealism al farsei, al situațiilor ambarasante sau imposibile, în sensul regizorului portughez Manoel de Oliveira. Personajele ce apelează la serviciile companiei Family Romance, LLC par să-și proiecteze dorințele într-o supra-realitate, asemănătoare stării de veghe, populată de actorii-impostori, capabili să le satisfacă cerințele - un univers schematizat în care grotescul, funestul, ridicolul parcă își pierd semnificația și sunt integrate firesc în normalitate. În aceeași idee, Yuichi se confesează unui prieten, încercând să deslușească un sens în reprezentările sale onirice. Echipa de tineri, ce oferea deunăzi un spectacol coregrafic de arte marțiale în parcul cu Sakura, în care o întâlnește pe Mahiro, îi bântuie visele. Dansul fără arme, ca și cum s-ar manevra niște săbii invizibile, are în mod absurd efectul catastrofal al unei lupte cu săbii adevărate. Un moment intens îl constituie ritualul sepuku a cărui intensitate și veridicitate l-a impresionat puternic în timpul zilei. Proiecția subliminală a scenei în condiția tatălui-surogat, ce avea să-i procure lui Mahiro iremediabile iluzii, va pune războinicul din periplul nocturn să își sfredelească măruntaiele cu mâna liberă, provocându-și în final moartea. În vis, reprezentația devine realitate, iar moartea se concretizează. Herzog operează cu clișee suprarealiste pentru a turna în imagine procesele de conștiință ale eroului. Visul, într-o cromatică alb-negru, se desfășoară ca un negativ al realității. Instrumentele morții lipsesc, pentru că ele nu sunt adevărate, dar trauma survine și cauza ei este tocmai absența lor, a adevărului, a autenticității vieții.
Dubla seducție exercitată de Yuichi, vizavi de fiică și de mama ei, e gradat surprinsă de Herzog prin procedeul transferului, construind un subtil triunghi erotic. Când Mahiro își dorește o îmbrățișare de la tatăl ei, pretinde că fetița de culoare, protejata ei, ar vrea să fie luată de acesta în brațe. Apoi, îi vorbește de un băiat de la școală care nu îi dă nicio atenție. Când mama îl iscodește dacă Mahiro e îndrăgostită, Yuichi dezavuează ipoteza, pentru că realizează că Mahiro se gândea la el. În același timp, sensul retoric al întrebării și deopotrivă răspunsul categoric al lui Yuichi este deopotrivă o aluzie la interesul manifest al mamei de a da curs unei relații cu Yuichi. Când iluzia derapează în manifestarea unor sentimente autentice, contractul dintre solicitant și executor trebuie încheiat sau reactualizat. Un surogat cu sentimente deține un rol compromis.
În final, eroul solicită clientei sale închirierea unui serviciu de înmormântare, singurul mod de-a ieși definitiv din acest contract. Și, cum totul e de vânzare, eroul va vizita o companie ce pune la dispoziție cadre ceremoniale și sicrie pentru false înmormântări de circumstanță.
Există o dimensiune paralelă a spiritelor și a șamanilor ce contribuie la realitatea iluzorie, frecventată de erou împreună cu clienții lui. În fapt, compania Family Romance, LLC se vrea o proiecție modernă a acestei dimensiuni, pentru că rolul lor este același, Dacă primii sondează psihia, pentru a afla dorințele și gândurile ascunse ale interlocutorilor, Family Romance își consolidează informația din interviurile directe cu clienții. Mama lui Mahiro îl solicită pe Yuichi s-o însoțească la Oracol - o bătrână oarbă - un autentic și recunoscut șaman. O altă incursiune în lumea spiritelor aduce telefonul - preistoric, rotativ - suspendat în vârful unei stânci la care poți vorbi cu vântul. Vântul te pune în relație cu lumea spiritelor, a celor pierduți într-un tsunami ce cândva a vizitat aceste țărmuri. Mama lui Mahiro vorbește la telefon cu spiritul unei persoane în viață - poate chiar cu soțul ei, despre care nu aflăm nimic.
Tema esențială a acestui film este viața ca reprezentație, drama lui Yuichi este a noastră a tuturora, ea vorbește despre cât de puțin trăim autentic. În ultimul cadru, eroul se oprește în fața unei locuințe a cărei poartă o deschide firesc cu cheia. Dar se oprește în fața ușii cu geamuri semi-opace de care se lipesc interior niște palme mici de copil. Există o șansă ca locuința să fie un cămin surogat, locuită de actori-impostori, într-o falsă lume posibilă.