Arta, la rândul ei, e o re-creere a lumii acesteia ordonate. În neastâmpărul ei, arta modifică imaginea lumii pentru a se potrivi cu vreun scop estetic sau cu vreo toană de artist al cărei imaginație nu vrea să stea potolită în tiparele tradiționale. Dintre toate artele, cinematografului i s-a refuzat, sub porunca realismului, care, dragă doamne, ar fi vocația sa, tocmai acest privilegiu al recreării, al returnării realității în forme noi, ciudate, hidoase.
Dar, slavă Domnului, iată că, regulat, apar cineaști care insistă să-și creeze o lume proprie. Unii dintre acești auteurs se revoltă luciferic, sarcastic, împotriva imaginii tradiționale despre lume atât la nivelul conținutului, cât și la nivel formal. Yorgos Lanthimos este o asemenea personalitate demiurgică care ne obligă să lăsăm deoparte lumea așa cum o știam și să o vedem deformată sub necruțătoare forțe estetice, morale, intelectuale, cinematografice.
Regizorul de origine elenă are experiență în a imagina lumi imposibile sau relații deformatoare. În The Lobster / Homarul (2015) ironizează presiunea pentru iubire imaginând o distopie a amorului, în care cei care nu reușesc să se acupleze sfârșesc prin a fi transformați în animale. În The Favourite / Favorita (2019), relațiile de putere la vârf sunt contorsionate după capricii sexuale și psiho-patologice, puterea deformând umanitatea pe toate planurilor (ambele filme sunt disponibile pe Netflix).
Poor Things / Sărmane creaturi este ultimul său exemplu de re-creere artistică a unei lumi. O lume care nu mai păstrează aproape nimic din ceea ce cunoaștem, care de abia mai amintește că oamenii au două picioare, că mor sau că a face dragoste permanent nu este decât privilegiul zeilor. În lumea lui Lanthimos, nu doar veridicul e desuet, dar și verosimilul e supus transformării.
Ambiția auctorială este aplicată în primul rând asupra poveștii. Godwin Baxter (uneori abreviat "God" tocmai pentru a indica puterile discreționare ale creației) este chirurg genial, dar pervers (interpretat de Willem Dafoe, machiat ca un fel de Frankenstein). "God" reface natura după propriile capricii, cu care își umple casa: un câine cu cap de lebădă, o găină cu cap de câine șamd. Ultima sa aventură pe tărâmul hybris-ului intră pe domeniul umanului și pune creierul unui fetus nenăscut în capul mamei sale sinucigașe. Îi dă numele său, și prenume de frumoasă: Bella Baxter. Ca în vechile povești ale creației, oamenii se demonstrează rebeli și se ridică împotriva creatorului, se despart de acesta ca niște copii ajunși la maturitate. Așa și aici: tânără cu minte de copil, dar hormoni de adult (Emma Stone) hotărăște să își ia lumea în cap alături de un avocat afemeiat (Mark Ruffalo). Acesta crede că a pus mâna pe femeia perfectă: creier de copil, apetit de nimfomană, fără să poată face nici o comparație cu alți bărbați. Și, pentru moment, povestea de dragoste pare să se conformeze dorințelor bărbatului, până când maturizarea inevitabilă, inclusiv empatia față de săraci, schimbă complet datele problemei. Bella se emancipează din ce în ce mai tranșant, până a deveni stăpâna propriului corp. Din fericire, feminismul filmului depășește acest moment, oferind o încheiere mult mai constructivă emancipării feminine decât această minciună des utilizată în industria sexului.
Mizanscena este și ea marcată de tușe groase pentru a nu uita o clipă caracterul fictiv, anti-istoric, al filmului lui Lanthimos. Culorile hainelor sunt puternice, artificiale. Vasul pe care fug cei doi iubiți este improbabil, coborât parcă dintr-un avion al lui Hayao Miyazaki. Pe cer plutesc dirijabile agățate cu fire vizibile de pământ, pentru a desfide puterile gravitației și a vântului reunite. Dintre toate, însă, ies în evidență mișcările robotice ale Bellei Baxter, care amintesc nu atât de cele ale unui copil, ci de cele ale unui robot prost făcut, de o generație veche, cu baterii pe terminate.
Similar, cinematografia îți scoate ochii, atrăgându-ți permanent atenția că ești în visul unui autor cinic și nu în lumea obișnuită. Utilizarea copioasă a lentilelor ochi-de-pește, o marcă definitorie pentru auteurismul său, capătă aici valențe demiurgice: nu mai vedem cu ajutorul ochiului nostru limitat, ci printr-o lentilă care cuprinde mult mai mult. Ne invită să fim atotvăzători.
Yorgos Lanthimos imaginează un univers când hidos, când de o frumusețe contrafăcută. Estetica sa puternică ne scoate ochii pentru a ne provoca să vedem cu ochii săi, o privire deopotrivă clinică precum cea a unui chirurg, dar și îndrăzneață ca cea a unui mare povestitor.