Însă, deși prin ochii ei sunt văzute toate peripețiile, nu fata frumoasă este cu adevărat subiectul poveștii, ci sătenii. Personaj colectiv din care răsar, e drept, caractere identificabile, dar care însă capătă mai multă carne decât ca ipostaze, ca simple exemple luate la întâmplare. Țăranii, ca personaj colectiv, sunt pictați în culori întunecate, pesimiste: egoiști, agresivi, lipsiți de generozitate, obsedați de proprietatea funciară, total indiferenți la tot ceea ce ar putea să-i ridice din condiția sa. Au momentele lor de veselie, adesea udate cu vodcă, dar acestea sunt mai degrabă mici momente de respiro de la munca pământului decât celebrări ale vieții.
Cea mai apropiată paralelă pentru publicul românesc este romanul Ion de Liviu Rebreanu. Ca și în romanul respectiv, posesiunea pământului este garanția statusului social. Dar nu un sat pur tradițional, adică pierdut în întunecimea Evului Mediu, ci unul în contact cu modernitatea, unde proprietatea funciară este garantată prin legi și acte și apărată în instanțe. Paradoxal, tocmai această garanție a legii activează pornirile egoiste ale oamenilor. Ca Ion în școlile din România, romanul lui Władysław Stanisław Reymont, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1924, constituie lectură obligatorie în școlile poloneze. Rămasă probabil cu amintiri puternice despre roman, creatoarea filmului, Dorota Kobiela Welshman, l-a ecranizat în acest film, păstrând în bună măsură conflictul psihologic. Personajele sunt croite dintr-un naturalism feroce. Cei care idealizează lumea satului ar trebui să se confrunte cu cruzimea acestor personaje.
În contrast cu urâțenia morală a personajelor, pelicula ca obiect estetic este calofilă. Pictura în ulei înfrumusețează și accentuează frumusețea întregului. Incertitudinea apare în privința tehnicii utilizate: filmul a fost mai întâi filmat pe viu, cu actori în carne și oase, apoi pelicula a fost transfigurată în picturi în ulei la care au lucrat sute de colaboratori. Marea întrebare este: merită un asemenea efort? Aduce pictura în ulei un salt artistic important, sau, dimpotrivă, este un van exercițiu estetic? Este o diferență calitativă, un alt obiect artistic, un alt mediu de exprimare, sau pur și simplu este un film înfrumusețat, îmbunătățit, dar care rămâne, în esență, același lucru care ar fost filmat?
Întrebarea mi-a stat în minte tot filmul. Există răgazuri, interstiții, de obicei în trecerile dintre scene sau dintre capitole, când i se dă răgaz minții să mediteze asupra grozăviilor care tocmai s-au întâmplat. Atunci, frumusețea uleiului transfigurează peisajele, dându-le o frumusețe de poveste, totul marcat clar de o estetică care amintește de Nicolae Grigorescu, adică de pictura specifică curentului romantic, cu puternice note idilice.
Pe de altă parte, însă, în cadrele din interior, atunci când acțiunea se desfășoară dramatic, actul povestirii cade pe mimica actorilor pe mușchii fețelor lor, iar presiunea asupra penelurilor scade.
Datorită tehnicii folosite, Chlopi / The Peasants / În numele pământului reprezintă un regal vizual. Materialul narativ este preluat dintr-un roman realist, cu toate avantajele și dezavantajele convențiilor sale moralizatoare.