De aici începe derularea unei povestioare simpatice, în care unora chiar le vine să creadă. La urma urmei, de ce nu? Ridică moralul, măcar. Când trăiești... cum trăim - mai mereu stresat, chinuit, hingherit de obligații, neînțelegeri, avertismente, amenințări, chiar primejdii - mai că-ți vine, uneori, să-ți iei lumea-n cap. Ca să te duci... unde? Păi, pe lumea cealaltă. Pornind de la premisa că "mai rău de-atât nu poate să fie" (convingerea oricărui astenic, eventual depresiv, înghesuit și sufocat de probleme - musai insolubile, fără ieșire) această comedioară aiurit încropită își propune să ofere niscai iluzii în acest sens. În lipsă de ceva mai bun... Pică bine să sperăm, în loc să disperăm.
Așa se face că victima unui accident mortal de mașină este preluat de un fel de înger-păzitor și condus la loc de odihnă, la loc de verdeață, unde nu e nici durere, nici întristare, nici suspin. Colo, pe o faleză senină și pustie, cu tot confortul asigurat - temporar- în rulota de serviciu. Paradisul în persoană? Aproape. Cele 40 de zile, celebrate de obicei prin rânduielile religioase, înainte de stabilirea definitivă, conform judecății Divine, Sus sau Jos, se constituie într-un interval de reflecție: amintiri, griji pentru cei lăsați în urmă, inevitabilele regrete ori chiar remușcări. Povestite astfel, toate par ciudate, dobândind girul unei oarecari credibilități; relativă, ca tot ce ne înconjoară pe lumea asta.
Atmosfera de sfârșit de spațiu (și, firește, timp) îmi pare a fi aspectul cel mai izbutit în toată alcătuirea de pe ecran. Iar dacă nu ții cont de amănunte sau logica aia curentă (că aristotelică sună, poate, prea apretat), povestea te prinde pe tine, ca spectator și... viitor beneficiar, odată și odată. Cum să nu-ți placă și să nu te tenteze? Astfel gâdilat la cele speranțe întru veșnicie, trebuie să fii cârcotaș (ca un critic scârbos de cinema) ca să iei seama la cele ce nu se leagă; în special pârdalnica aia tridimensionalitate căreia, orice i-ai face, tot încurcă lucrurile? Actorii (în special Bogdan Dumitrache) nu se simt foarte în largul lor, servind ipostaza fantomatică. Cel mai bine se apropie de idealul spiritului eliberat de corporalitate Marian Rîlea și Laura Călărașu, într-o secvență în care timpul este chiar sublimat, iar amintirile dublate de tandrețe, seninătate și înțelepciune, dobândesc o vibrație duios-eterică. Dar și Cosmina Stratan izbutește să dea credibilitate și stranietate autentică personajului configurat (căci întrupatul e depășit, nu?). Componenta vânjos-comică vine de la ghidul Petru (urmașul Sfântului cu același nume?), căruia Sergiu Costache îi conferă consistența și umorul menite să-l acrediteze drept aghiotantul-bun-la-toate-cele-sfinte (dar nu numai...) ale Boss-ului suprem. Într-o secvență memorabilă, concepută cu îndrăzneală și haz, Șerban Pavlu - Dumnezeu, atât de departe de imaginea sacră acreditată de teologie, încheie optimist și fără ifose preoțești afacerea, ca un băiat de comitet ce este. Cum să nu-ți vină să crezi într-o asemenea rezolvare a lucrurilor?
Nu-mi rămâne decât să nădăjduiesc că vigilența drept-credincioșilor-activiști va sta cuminte, în raftul ei, abținându-se de la vizite inopinate și afuriseli debitate cre(ș)tin în sala de cinema, așa cum au procedat la Arsenie Boca al lui Solomon.