Dacă am judeca documentarul cu lehamitea deja instalată în gândul regizorului, intuind soluția clișeică a statului, bazată, ca de obicei, pe statistică și generalități, nu pe situații particulare, ar însemna să uităm deja ce am văzut, întocmai cum facem după un calup de știri - în cazul acesta, mai lung și neîntrerupt de publicitate.
Dar, nu, documentarul reușește mai mult de atât. Deși lasă neexplicate cauzele plecării din firmă, de pe o zi pe alta, a două dintre cele trei angajate -plecări despre care nu se înțelege dacă sunt cauzate de josnicul Capitalism care le exploatează fără milă, situațiile lor familiale sau, pur și simplu, de propriile năravuri, imposibil de domesticit prin educație făcută de patroane (nici natura patronatului nu o știm, deși este relevantă, și ea, inclusiv pentru poveste)- documentarul rostește formula magică "întreprindere socială". Este o insignă frumos așezată în pieptul investiției, fără ca prin asta cei care fac investiția să primească ceva în schimb, doar pentru ca România să fie aptă să raporteze la Bruxelles statistici favorabile, obligatorii. E o insignă care ajută doar serviciul care tipărește cartoane menționând asemenea titulaturi, fără acoperire, la imprimanta Ministerului Muncii. Restul muncii, al raportărilor, se face de întreprinderile onorate cu asemenea blazoane. Așadar, nu doar că statul nu face nimic în schimbul serviciului social prestat de asemenea entități private, cu generozitate și implicare, dar -și aici ți se urcă făinosul la cap- le mai și concurează neloial, prin politici salariale inaccesibile întreprinderilor atât de frumos decorate. În această privință, regizorul nu doar că nu trebuie să se mai lăsa descurajat, descurajându-i pe alții și invitându-i la cunoscuta letargie românească, dar trebuie să spună că România riscă, ca urmare a acestei pasivități, să fie sancționată, la Bruxelles, de Comisia Europeană, dacă cineva ar sesiza-o instituțional pe aceasta din urmă, printr-o petiție la care să se atașeze fie și trailer-ul acestui film.
Să atașeze, eventual, și Capernaum, pentru că povestea cu copilul alăptat în boscheți se repetă pentru una dintre angajate. Să atașeze și R.M.N., fiindcă tot despre fabricarea pâinii și despre întreprinderile sociale este vorba și acolo. Între timp, să se apuce de un film artistic marca Ken Loach, fiindcă se pare că a venit timpul și în România. Și, dacă se poate, să se grăbească, până nu devine România o Columbie a drogurilor, începând din "Felentaliul" ghetoizat, în care piciorul de politician nu calcă pentru o campanie electorală spre a nu fi înțepat cu o seringă deja folosită, infestată cu hepatită sau SIDA.