Acestea au fost căutările actorilor Calița Nantu și Ștefan Dogaru, prezentate publicului într-un foarte comic și intim material video cu care debutează Plapuma.performance folcloric, o producție a Teatrului Clasic Ioan Slavici din Arad gândită și realizată de la zero de cei doi. "Facem ceva cu ea la un moment dat" a fost concluzia clipului privit de autori, întinși pe plapumă în mijlocul publicului. Și au făcut. Vai, ce au mai făcut! Ce rol complet diferit și frumos i-au atribuit! Ce au reușit să construiască pornind de la o bucată de material și un interes comun pentru folclor! E nostim să privești retrospectiv împreună cu spectatorii, să realizezi cât de pierdut erai la începutul unui demers creativ și cât de ușor și firesc s-au așezat toate ideile pe între timp.
Entuziasmul lor este aproape palpabil, pasiunea se resimte din fiecare cuvânt, gest sau mișcare. Este evident faptul că proiectul le aparține în întregime, că este primul de acest fel, că a fost alegerea lor să se aventureze într-o călătorie artistică atât de dificilă (compusă din faza de documentare + dramaturgie + regie + univers sonor + alte obstacole neașteptate) și că dedicarea lor nu are limite.
Actorii aduc în scenă și pe ecran trei perechi de personaje. O dată sunt ei înșiși, prinși în mijlocul procesului de creație, explicând ideea care a stat la baza conceptului. Apoi sunt Saveta și Săftica, babele stereotipice de la țară, mereu superstițioase și puse pe șotii. Ele funcționează pe post de bufoni înțelepți, iar momentul lor are un intrinsec caracter hilar ce ajută la disiparea tensiunii din scenele mai dramatice ale duo-ului Nicușor & Tudorița - un fel de Romeo & Julieta din peisajul rural românesc care poartă trening Adidas în locul costumelor de epocă și se întâlnesc pe ascuns când duc vacile la păscut.
Plapuma.performance folcloric oferă publicului genul acela de narațiune care se construiește pe parcurs asemeni unui puzzle, la finalul căruia te simți deștept că te-ai prins și că ai conectat toate piesele. Sfârșitul este simetric cu incipitul. Dacă inițial am avut perspectiva generației tinere asupra sorții plăpumii pe care "s-or născut vreo două sate și or murit vreo patru", deznodământul ne-o prezintă cu mult umor pe cea a vârstnicilor. Cât e real și cât e ficțiune de dragul caricaturizării? Nu vom afla niciodată.
Dar ce e cert e că spectacolul trece prin cele trei etape esențiale ale vieții (nașterea - căsătoria - moartea), care la românii de la sat sunt marcate și de ritualuri foarte specifice. Această călătorie aduce după sine un carusel emoțional, deci nu e de mirare că doi spectatori care stau unul lângă celălalt pot avea reacții complet diferite. Publicul ajunge stors de emoții în cel mai cathartic mod cu putință, fiind declanșate chiar cele de care fiecare persoană are cea mai multă nevoie. Iar faptul că oamenii sunt așezați pe scenă creionează un spațiu intim și safe în care nimeni să nu se simtă judecat că își dă frâu liber sentimentelor.
Spectacolul celor doi tineri actori îmbină o mulțime de elemente antitetice - comedia cu tragedia, zona de performance cu firul narativ, tehnologia cu tradițiile, cântecele folclorice cu cele în limba engleză, concretul cu metafora ș.a.m.d, apoi adaugă un amalgam de sunete, fragmente video și mirosuri, conturând astfel o experiență multi-senzorială cum prea rar întâlnești într-un teatru de stat. Amestecul nu este însă în nicio clipă forțat, ci mai degrabă curge ca râul din povestea expusă. Aceste aspecte contrastante se împletesc atât de armonios încât pare că au fost mereu menite să fie alăturate.
Muzica creată cu ajutorul unui looper, a vocii Caliței și a diferitelor instrumente de percuție improvizate din obiecte de zi cu zi este acompaniată de versuri provenite din folclorul autentic, alese cu atenție de către cuplul regizoral. Chiar dacă acronologică, povestea înduioșătoare a celor doi îndrăgostiți oferă o structură narativă spectacolului și îl face mai accesibil pentru orice categorie de public. Astfel, Plapuma.performance folcloric se poziționează undeva la mijloc.
Spectatorii care au venit pentru nostalgia folclorului, a tradițiilor și a vieții de la țară se pot familiariza cu ceea ce presupune un performance, iar cei care cunosc deja termenul și în ce constă el sunt invitați să observe portul popular, să audă vocabularul bogat în arhaisme și regionalisme al bunicilor noștri și să afle despre legendele și credințele iraționale ce în trecut erau literă de lege - că "pruncul nu a plâns la naștere fiindcă mama a băut apă din aceeași fântână din care a băut necuratul" pare o ipoteză destul de absurdă acum, dar cu câteva decenii în urmă reprezenta singura explicație logică pentru anumite fenomene medicale.
Doresc să le mulțumesc Caliței și lui Ștefan pentru că m-au invitat la acest spectacol pe care mai mult ca sigur nu aș fi avut ocazia să îl văd altfel. Datorită lor am călcat prima dată în Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad. Le mulțumesc, de asemenea, pentru primirea călduroasă și energia fără margini. Dar mai ales le mulțumesc că, în contextul unei lumi tot mai divizate, au creat un produs artistic care funcționează, asemeni plăpumii, ca un liant între generații și categorii sociale. Un liant creat cu multă trudă și talent.
Nu găsești astfel de plăpumi la Jysk, acolo unde totul este fabricat în masă. Poate sunt mai ușoare, dar nu au aceeași calitate. Așa este și în teatru. Cu siguranță nu găsești un spectacol ca acesta la Jyskul teatral. Este prea diferit, prea neconvențional. Dacă ai norocul să te pricopsești cu el, cel mai important e să îi vezi valoarea. Iar apoi, în loc să îl arunci la gunoi... să încerci să faci ceva cu el.
(foto: Laurian Popa)