De jur împrejurul stâlpului, fire negre groase pe care șed (nu chiar perfect imobile) o seamă de ciori, podele acoperite de vinilin negru (ca gecile unora dintre ele) și multe, foarte multe pete albe semnificând găinațul omniprezent / omnipotent. Universul sonor e dominat de mieunături (deși nu lipsesc nici oarece susure de apă ori zgomote bizare, neliniștitoare, Twin Peaks style). Cel vestimentar e aproape integral all blacks. Ceea ce la Orașul nostru montat de Dabija în 2023 la Excelsior era doar apanajul celor 3 personaje-povestitor, la Revizorul devine lege. Costumele gândite de Ioana Pashca și uriașa fereastră / perete / cortină neagră (ce se balansează când pe verticală, când pe orizontală), încadrată de o ramă metalică pe care se zăresc urmele de sudură, conturează un univers noir din care te aștepți să țâșnească familia Addams. Și, de fapt, cam asta și țâșnește. Doar că în versiune Las Fierbinți.
Suntem în Rusia lui Gogol / Putin? Suntem în România lui Caragiale / Cârstoiu? Suntem în iad? Suntem?
O lume dominată de alcool (ah, Zemlianica, directorul spitalului - un Vlad Logigan delicios! - manevrând perfuzia aia cu lichid incolor pe care scrie "Prună"!!), lene și șpagă (ah, corul consilierilor & primarului intonând triumfător "A luat banii, a luat banii, a luat banii!"). O lume construită pe bază de frică și complicitate, dominată de foamea de a face din ce în ce mai mulți bani (senzațională ideea hârtiilor perfect albe pe care personajele le învestesc cu toate atributele de importanță pe care spectatorii le acordă bancnotelor din portofele - care o fi iluzia mai mare?), ascunși în dispozitive din ce în ce mai sofisticate (spațiul de joc e populat cu safe-uri fără număr, iar cel sonor e pigmentat cu pin-uri repetate cu voce tare). O lume a baronului local / primarului atotputernic, căruia Ovidiu Niculescu îi conferă toate atributele neamprostismului, ignoranței, auto-suficienței, aroganței, mitocăniei, prostiei, misoginiei, fariseismului buzaților & jiji-lor vieților noastre cotidiene (la momentul faimoasei premiere interzise cu Revizorul lui Lucian Pintilie de la Bulandra, din 1972, Toma Caragiu avea 47 de ani / la momentul debutului versiunii lui Dabija, Niculescu, a cărui asemănare fizică cu Toma e pe alocuri izbitoare, merge pe 50 și reușește un excelent echilibru între jocul gros, cu gesturi ample și replici tunătoare, și comentarii meta / ieșiri din personajul-bufon - ah, acel zâmbet / rictus construit ostentativ în repetate rânduri! / luări-deoparte, în chip de martori muți, a spectatorilor, întru verbalizarea dilemelor proprii, soluție nu mai puțin rizibilă decât restul prefăcătoriei).
O lume oscilând între universul unora dintre marile filme ale lui Pintilie (De ce trag clopotele, Mitică? și Balanța) și cel al Scrisorii pierdute a lui Caragiale (demențialul duo Ana Ivanova Dobcinskaia - Irina Velcescu & Ana Ivanova Bobcinskaia - Ana Bianca Popescu e, în fapt, reîntruparea eternului cuplu Farfuridi - Brânzovenescu / de la scrisoarea șparlită & citită de diriginta poștei, Șpekina - Silvana Mihai la perucă, desigur, neagră - se trage dezvăluirea întregii istorii). O lume care se închină la & și pupă dosul moaștelor sfintei pisici negre de pluș (Liliana Pană face din minuscul rol al Avdotiei, servitoarea primarului, o prezență memorabilă!). O lume al cărei viitor e încă mai închis la culoare decât hainele, machiajul și cortina cu (re)vizor (Oana Pușcatu construiește o Maria Antonovna, fiica primarului, în descendența acelei progenituri a primarului (Victor Rebengiuc) & primăriței (Mariana Mihuț) din Balanța).
O lume în care visurile de mărire Petersburg-eză ale cuplului primar (Ovidiu Niculescu) - primăriță (o Andreea Grămoșteanu dezlănțuită), materializate (vorba vine) în proiectata umilire a actualilor con-țărani de la înălțimea viitorului îmbelșugat pe bază de parvenitism sinonim cu șpăguială la cel mai înalt nivel, au un ce de cuplu Macbeth aterizat în ruinele unui război balcanic. O lume în care alura filiformă a lui Alexandru Voicu, dimpreună cu hainele sale cele negre și zâmbetul mereu uimit în fața confuziei grozave / grozăviei confuze care i se așterne în față (ce actor e omul ăsta când are chef & ce juca!), îi dau lui Hlestacov un aer de Hamlet condamnat la comedie / interzis la tragedie (parafrază a acelui desen înfățișând o pisică păzind o scară ruptă ce sprijină un perete, care ni se adresează cu "The stairway to heaven is momentarily closed. Can I interest you with a different route?").
Asemenea lui Carlo Ancelotti pe banca Real Madridului, Dabija își antrenează actorii în ce privește liniile mari, de forță ale spectacolului, dându-le în rest încredere și libertate de mișcare. Ceea ce poate părea riscant reușește din plin la acest Revizorul. Fiecare dintre cei 13 (ha!) actori care urcă (vorba vine) pe scenă la fiecare reprezentație (Cezar Grumăzescu face din inspectorul școlar Hlopov un hohotitor personagiu cu preferințe gay la paritate cu Tudor Istodor) se bucură din plin de cele aproape 3 ore și 45 de minute (cu o pauză de un sfert de ceas) ale spectacolului. Pofta lor de treabă se traduce prin efervescență, dinamică & coordonare de grup, joc fără replică (era să scriu fără minge), poante aruncate peste umăr, aparteuri, adesea improvizate, spre folosul unor segmente privilegiate din public.
Armata de caricaturi / personaje de zoomahia / exemplare din bestiarul politico-social al cotidianului nostru infern absurd e, așadar, formată din primar, familia sa (soață, fiică) și garda înconjurătoare: inspectorul școlar, judecătorul (irezistibilul Andrei Seușan și ale sale urlete acompaniata la mustața-i de Groucho Marx), directorul spitalului, diriginta poștei (toți 4 consilieri municipali, cum altfel, coane Fănică?), comisarul de poliție (alter-ego de Ipingescu by Virgil Aioanei) și cele două prea-însărcinate (cu cine? / cu ce?) Ane Ivanovne. De partea cealaltă (a se citi, de partea celor care mai păstrează un picior pe ce vasăzică tărâmul realității), Osip, servitorul lui Hlestacov (Claudiu Istodor știe cum să nu transforme vocea rațiunii în glas moralizator) și, desigur, stăpânul Hlestacov (a nu se confunda canalia cu nebunul). Bonus: privirea înțelept-draconică (eh, vorbă mare!) a servitoarei Lilianei Pană, pe a cărei limbă Jagger-iană își construiește Dabija finalul.
Omul? Vast program! Frânturi, segmente, episoade. O singură dată apare pregnant: atunci când Ana Ivanova by Ana Popescu îl roagă pe Hlestacov să anunțe acolo, la curtea cea mai înaltă unde se prepune că el are intrări fără număr, că undeva, în orașul fără nume, trăiește și ea. Doar atât. Că trăiește. Ea, un om simplu. Un om (pe) a cărui viață a ajuns să (se) construiască lumea această de alcool, lene și șpagă de care a fost vorba mai sus și va fi vorba în continuare. Mereu. Mereu, nu?
Omul? Omul s-a obișnuit cu asta. Cu stâlpul neterminat / furat pe jumătate. Cu datul plicului. Cu împărțitul de bancnote (hârtii albe!) în stânga și în dreapta. Nici nu mai știi cine pe cine mânjește. Săracul dă profesorului universitar doctor că așa e datina, profesorul universitar doctor primește că așa e datina. Când ne oprim? Ne oprim?
Omul? Acel senzațional monolog al lui Voicu din finalul părți. Când Hlestacov realizează că trăiește într-o eroare care nu i se datorează și când încă nu a involuat la stadiul de profitor atroce al naivității / năravurilor celor din jur. În această discontinuitate a timpului și spațiului, el e doar un om care se bucură de neașteptata clemență a zeilor pisicești care îi îngăduie o seară de fericire deplină. O seară când e regele lumii. Când orice e cu putință. O seară când, da, e adevărat, stimată doamnă că Dostoievski a scris Crimă și Pedeapsă, dar și Tolstoi, da, și, Tolstoi, iubită doamnă, a scris despre o altă Crimă și o altă Pedeapsă. Da, se poate, nu? Nu se poate, da?
Dabija, Pashca și cei 13+1 râd ca să nu urle. Urlă ca și cum râd. Revizorul e comedie în cheie expresionist-absurdă pentru că ne e frică să recunoaștem că e mai realist decât un scenariu de Cristi Puiu. Pentru că ne e frică să recunoaștem că Gogol a scris Revizorul lui, dar și Pintilie l-a făcut pe Revizorul lui, dar și Dabija pe Revizorul lui. Pentru că ne e frică să ne recunoaștem.
Omul și lumea. Lumea de conți, prinți și sfinți pe care o proiectăm ca existând undeva departe. La Petersburg, la Moscova, la Municipal, la suprafață. Deasupra metroului ei de viață trăită prin subterane. Printre pisici și negru. Alcool, lene și șpagă. Băiete, dă prună!
(Data reprezentației: 24 aprilie 2024)
(foto: Andrei Gîndac, Bianca Munteanu)