Context
1. Pe 25-27 aprilie 2024, s-a întâmplat, pe scena sălii mari a Naționalului din Craiova, premiera spectacolului Trilogia memoriei, în regia lui Radu Afrim, pe textele (trei piese într-un act publicate în 2020) dramaturgului și scriitorului norvegian Arne Lygre. Premieră națională, în traducerea lui Carmen Vioreanu. Am văzut reprezentația de sâmbătă. Am ajuns la Craiova conducând pe autostrada București - Pitești, făcând stânga la giratoriul de la intersecția dintre centura de sud a orașului și DN65 și mergând apoi pe noul DEx 12 care trece la câteva sute de metri est de Slatina.
2. Pe 27-28 aprilie 2024, a debutat, pe scena sălii mari a Teatrului Metropolis, Părinți, spectacol în regia lui Cristian Ban pe un scenariu dramatic al scriitoarei Diana Bădica și al regizorului (la care au contribuit și cei 6 actori). Textul e bazat pe romanul de debut, omonim, al Dianei, publicat în martie 2019 de editura Polirom și onorat cu numeroase premii. Am văzut reprezentația de duminică. În debutul spectacolului, actorii oferă spectatorilor indicații despre cum se poate ajunge la Slatina, orașul în care loc acțiunea piesei & romanului. Sunt evocate autostrada, sensul giratoriu de la Pitești și șoseaua de Craiova care trece pe lângă Slatina.
3. Cele trei piese din Trilogia memoriei și scenariul dramatic Părinți vorbesc despre o aceeași temă: cum (nu) reușește o tânără familie să treacă peste cea mai grea dintre pierderile posibile. Actul final din Trilogia memoriei așază față în față o mamă și o fiică. La ani buni după dispariția surorii sale, fiica încă imploră atenția și afecțiunea mamei sale. Eroina / naratoarea din Părinți spune povestea copilăriei și adolescenței sale, marcate de moartea fratelui său mai mic și de toate cele întâmplate în siajul acestei tragedii atât în relația ei cu cei doi părinți, cât și în cuplul acestora.
4. Sâmburele ideei de a dramatiza romanul Părinți e de căutat într-o seară de octombrie 2022 când Diana Bădică a văzut Seaside Stories (spectacol realizat de Radu Afrim - regie & scenariu & univers sonor - pornind de la nuvele de Marius Chivu, Lavinica Mitu, Dan Alexe, Simona Goșu, Tudor Ganea și Nicoleta Dabija) și a constatat pe propria bucurie ce poate face teatrul din proză.
***
Primul act (Îți amintești de noi) e despre Ea, mama (Romanița Ionescu) și El, tatăl (Claudiu Mihail). Al doilea (Tu exiști) e despre El, tatăl (Alex Calangiu) și despre iubitul lui (Vlad Udrescu). Al treilea (Eu uit) e despre Ea, mama (Raluca Păun) și fiica ei (Ramona Drăgulescu). Fiul primului cuplu (Andrei Pleșa) e personaj al primei piese, dar rămâne pe scenă și pentru reprezentarea celorlalte două. Vocea (extraordinară) și chitara sa asigură secțiunile live ale universului sonor gândit de Radu Afrim.
Mama Ralucăi Păun are o apariție de tip cameo în miezul pasiunii dintre personajele lui Calangiu și Udrescu, după cum Claudiu Mihail părăsește scena la câteva minute după terminarea actului 1, întreținând, pentru o vreme, iluzia că bărbatul adulterin din scena secundă ar fi același cu soțul din prima. Cât despre fiica Ramonei Drăgulescu, e greu de spus dacă există cu adevărat, ca un al doilea copil al cuplului format cândva de mama Ralucăi Păun și de fostul său bărbat, sau e doar încarnarea plăsmuirii acesteia, care-și recompune seară de seară unica fiică, pierdută după o misterioasă suferință, din durere, remușcări și guri de bere rămase nebăute în sticlele aruncate de îndrăgostiți.
Trilogia memoriei marchează debutul în scenografie (secțiunea decoruri) al lui Radu Afrim. La 55 de ani! Faimosul (e puțin & incomplet spus) regizor (idem) propune, alături de Daniel Nae, un spațiu de joc halucinant. Cei aproape 140 de spectatori sunt distribuiți pe gradene distribuite în trei tribune care formează, pe scena Sălii Amza Pellea, o potcoavă / un U. În mijloc, un râu cu ape tulburi. La stânga și la dreapta, pământ, stânci, stufăriș, câteva veioze cu picior înalt, o casă în miniatură, o chitară, un pick-up, un glob pământesc, un vinil, o minge de fotbal, o pereche de chei, alte obiecte. Parte din ele ajung în apă, altele sunt ascunse / dezgropate din țărână. În înalturi, reflectoare care, după caz, baleiază, focalizează, oferă intimitate, dezvăluie (lighting design: Radu Afrim și Ștefăniță Rezeanu). Din adâncurile uriașei scene craiovene, sosesc, la momente-cheie, valuri de fum ce cuprind totul.
Dinamica actorilor pe aceste stânci, pe același pământ, prin această apă e, cu precădere în primele două acte, fabuloasă. Episodul excursiei de-o săptămână din prima parte, de tip father & son experience, e reprezentat de Claudiu Mihail & Andrei Pleșa cu o precizie & expresivitate în condiții de ritm demențial care își merită propriul standing ovations. Cât e Afrim și cât e Flavia Giurgiu (coregrafie) în această bijuterie e greu de spus! Dar e sigur că sincronizarea impecabilă dintre cei doi mari creatori se vede și în hipnotizanta secvență de final, când toate personajele, reunită în premieră pe scenă, reiau, iar și iar, aceleași mișcări, aceleași trasee, ca niște păpuși programate de-un același sadic destin să presteze aceleași sisifice chinuri.
În egală măsură memorabilă e interacțiunea dintre cele două personaje masculine din actul secund. O imposibilă poveste homo-erotică scrisă, regizată, coregrafiată și jucată dumnezeiește. Cu inserturi comice, cu vise casnice, cu realități tragice.
Cromatica hainelor (costume: Adelina Galiceanu) e dominată de negru, dar impactul cel mai sever îl au fusta galbenă a Ramonei, costumul albastru al lui Vlad, pulovărul multicolor al Ralucăi. Primele două, mânjite de noroi, pun carne pe oasele roase de suferință. Cel de pe urmă, alături de machiajul tip Chaplin al actriței, stimulează speculațiile privind natură reală / imaginată a relației mamă - fiică din actul final.
Sunetele live (by Pleșa) și cele înregistrate curatoriate de Afrim ar merita suprapuse, într-un ipotetic e-book multimedia, textului lui Lygre. De o pildă, finalul primul act e susținut de acel tip de sonorități jazz-istice, subordonate unui saxofon, pe care doar marile trio-uri / cvartete / cvintete nordice le-au produs, de-a lungul anilor, la, de o aceeași pildă, Gărâna Jazz Festival. Cum Dumnezeului face Afrim să intuiască, să construiască, să transmită particularități artistice atât de intim și complexe de un alt spațiu decât cel în care a trăit vreodată?
Lavalierele sunt parte din universul sonor. Ele accentuează, contextualizează, rafinează vocile actorilor, dar așază și o oarecare / anume distanță între acestea & aceștia și spectatori. În conjuncție cu sonoritățile muzicale, cu precizia maniacală a spoturilor luminoasă și cu acea minge căzută de nicăieri în apă fix la începutul spectacolului (ca un soi de lovitură de începere dată de un special guest din înalturi), această distanță duce cu gândul la un terț pe care Afrim îl invocă. Sau, mai exact, a cărui absență o invocă.
Pe de o parte, cele trei tragedii expuse de actori. Pe de alta, cele trei tribune înțesate cu spectatori care privesc / primesc în plex. Pe deasupra... Chiar, pe deasupra? Mai bine să vorbim de pe dedesubt. Actorii ascund și / sau descoperă lucruri în apă și în pământ. În funcție de situație, sunt de-o parte și de alta / de aceeași parte a râului. Mereu, lichidul e murdar, opac, hâd. Oamenii sar peste el, cad în el, caută în el. Un răspuns, un sens.
***
În Părinți, Marius Florea Vizante e tatăl. Domnul Negrilă. Teoretic, prilej de umor cât cuprinde. Practic, așa începe treaba. Cu râs și voie bună. Apoi, Cristi Ban pune frână și schimbă tonul. De fapt, Ban doar gândește mișcarea respectivă, Vizante e cel care o realizează. Tăcând și privind. Schimbând felul de a privi. De la acea mișcare jucăușă a ochilor pe care publicul o caută și o aplaudă, la un fel neașteptat de a fixa spațiul din raza vizuală și de departe și de a bloca orice urmă de zâmbet. Tranziție în semnal-treaptă: de la voie bună, relaxare, perfect simplu, contre politice și alte poante & goange cu vecinul Onel (încă studentul la master actorie UNATC Vlad Pânzaru care, în multiple roluri secundare, e una dintre revelațiile distribuției), la boala prelungă și moartea fiului.
Conform deja tradiției sale regizorale, Cristi Ban își implică actorii în realizarea spectacolului și spectatorii în reprezentarea sa. Ioana Negrilă (Teo Dincă e fix ce trebuie în rolul gazdei / naratoarei / adolescentei / femeii care se și ne povestește) se adresează direct sălii, spre uluirea celorlalte personaje de pe scenă. "Hei, alo, cu cine vorbești?", o chestionează în repetate rânduri primul iubit, Tudor (David Drugaru e dublul discret, fidel, echilibrat, al exuberanței emoționale a lui Teo).
Părinți include, cu precădere la început și spre final, scene când aproape orice convenție teatrală e abrogată. Când actorii ni se adresează liber, ca atunci când un om vorbește altui om. Cu noi vorbește Ioana. Așa după cum tot cu noi vorbește Ban cu fiecare nou spectacol al său. Cu fiecare nouă poveste din timpuri care au fost, cândva, despre oameni care au fost, cândva. Și care încă mai sunt în noi, cei de azi, dacă știm să privim, să ascultăm, să cercetăm, să acceptăm.
Romanul Dianei Bădica și scenariul pe care ea, Cristi și actorii l-au scris pentru scenă plasează tragedia familiei Negrilă în anii de final ai comunismului și în cei de debut ai tranziției dintr-un oraș industrial al României. Un cuplu tânăr (cum le știm ori bănuim a fi pe toate din Trilogia memoriei), format într-o epocă în care contextul social, bagajul emoțional și capitalul financiar marcau decisiv alegerile de viață ale aproape tuturor cetățenilor (cam așa cum se întâmplă și în alte spectacole ale Metropolisului: Disco regret by Doru Vatavului & Irisz Kovacs ori Cine l-a ucis pe tata? de Édouard Louis & Andrei Măjeri - tulburătoare similitudinea dintre lipsa de variante a părinților din scrierile lui Bădica și Vatavului, pe de o parte, și Louis, pe de cealaltă!). În fapt, mai toate cuplurile din spectacolele amintite devin părinți în lipsă de ceva mai bun, înainte de a-și fi trăit măcar câțiva din viața adultă.
Scenografa Andreea Săndulescu reconstruiește epoca pe bază de blugi, fâșuri, tricouri cu Metallica, pereți de bloc și antene colective (orientate spre Bulgaria vecină și prietenă).
Vlad Lăzărescu completează pe bază de ecleraj, Ban plusează pe bază de muzică live și înregistrată. La pianină și în multiple roluri excelent rezolvate, muziciana Maria Alexievici (absolventă de Conservator) își face un foarte promițător debut în teatrul dramatic. La chitară, Drugaru ori Pânzaru. La voce, într-o excepțională redare a cappella a șlagărului Spune-mi cu care Monica Anghel câștiga Cerbul de Aur 1996, Silvana Negruțiu construiește personajul mamei, în care mixează potrivit toate ingredientele nefericirii: o adolescență încă neterminată, o viață adultă încă neîncepută, o maternitate marcată de o atroce suferință, o căsătorie lipsită de pasiune, o viață profesională sinonimă cu obligația (de serviciu, desigur).
Într-o scenă antologică, toată distribuția, tot blocul, România întreagă înțepenesc în avanscenă, privindu-l pe Belodedici apropiindu-se de balonul pe care îl va lovi prea moale. E o noapte de iulie din vara lui 1994 și acest penalty pe cale să fie ratat va sfârși parcursul naționalei la Mondialul de fotbal din acel an, probabil cel mai intens moment de solidaritate colectivă din istoria post-revoluționară a României. Am fi fost prea frumoși!
Undeva deasupra, undeva în spate, litere mari, de neon roșu, formează Slatina '90. Pe ele se vor așeza actorii pentru fotografia din scena de final. Înainte ca luminile să se stingă deplin, pe scenă și în sală. Un stop-cadru care fixează în timp și în amintire ce a fost. Personajele lui Afrim se învârt pe aceleași trasee închise / sensuri giratorii fără ieșire. Cele ale lui Ban îngheață pe peliculă / retină. Și pentru unele, și pentru altele, suferința a venit la pachet cu toate ale vieții. Pachete all-inclusive, cum s-ar zice.
La Slatina, s-a râs mult în acei ani. Și, pesemne, se râde și acum, și se va mai râde și în anii ce vor veni. E-n firea locului, nimeni nu va opri complet șuvoiul de hohote. Nici o nenorocire, nici un nenoroc. Dar adevăratul "s-a / se / se va mai" e altul.
De la Slatina, s-a plecat mult. Și încă se pleacă abundent, și se va mai pleca pe rupte. Oamenii vor căuta fericirea în alte locuri, pe la țară, prin București sau mai la vest. Își vor spune sau nu povestea, îi vor vizita, mai mult sau mai puțin, pe cei rămași.
***
Epilog
Am ales să scriu un singur text despre aceste două spectacole (încălcând astfel cutumele LiterNet și bunele practici în materie de cronică de teatru) din motive strict personale. Șirul de coincidențe de care am avut parte e mai amplu decât cel descris în Context.
Felul în care aceste două spectacole s-au așezat unul după altul în viața mea, la interval de o singură zi, felul în care teatrul a creat un continuum de spațiu, temă, timp și emoție e genul de întâmplare luminoasă care dă sens. Ne-giratoriu. Sau, dacă vreți, dă sensul pentru o posibilă ieșire din girație.
Timpul & Spațiul reprezentațiilor reprezentațiilor:
Trilogia memoriei: 27 aprilie 2024 @ Sala Amza a Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova
Părinți: 28 aprilie 2024 & Sala Mare a Teatrului Metropolis
De: Diana Bădica & Cristian Ban & Actorii din distribuție Regia: Cristian Ban Cu: Teo Dincă, Marius Florea Vizante, Silvana Negruțiu, David Drugaru, Vlad Pânzaru, Maria Alexievici