Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Inside Man

Energiile oraşului - Inside Man


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cel mai bun film al lui Spike Lee, Do the Right Thing (cunoscut la noi şi sub titlul de Pizzeria lui Sal), era o expunere ardentă despre comunitatea multirasială ca butoi cu pulbere; chiar mai pustiitoare decît explozia finală era suita de explozii verbale declanşate de Lee pe la mijlocul filmului, cînd personajele - afro-americani, italo-americani, americani de origine coreeană - se proţăpeau, pe rînd, în faţa camerei şi spuneau ce cred despre mamele, strămoşii, tradiţiile, dumnezeii şi pigmenţii vecinilor lor. Cel mai bun lucru - de departe - din penultimul Spike Lee distribuit la noi, The 25th Hour, era momentul în care eroul, un new-yorkez de origine irlandeză şi de religie catolică, se uita în oglindă şi îi înjura pe rînd, cu aplicaţia unui sociolog şi verva unui hip-hopper, pe pakistanezi, pe ruşi, pe dominicani, pe portoricani, pe evrei, pe negri, pe homosexuali, pe albii bogaţi, pe preoţii catolici, pe "I. H, care a scăpat uşor, cu doar o zi pe cruce", pe alţii pe care nici n-am avut timp să mi-i notez şi, în sfîrşit, pe el însuşi. După care se simţea puţin mai bine. Pe scurt, invectiva rasistă este pentru Lee ce e prelegerea despre hamburgeri pentru Tarantino, iar scepticismul lui educat în stradă e un corectiv necesar la discursurile oficiale despre binefacerile multiculturalismului; alţii se uită la amalgamul rasial şi etnic din care e construit New York-ul şi văd motive de speranţă pentru întreaga omenire, dar ochii suspicioşi ai lui Lee nu văd decît fisuri, puncte vulnerabile, puncte de topire.

La prima vedere, cel mai recent proiect al său, Inside Man, e departe de a-i oferi condiţii ideale ca să-şi exerseze redutabilul simţ al observaţiei. E un film de gen, după scenariul altcuiva (al lui Russell Gewirtz), un thriller cu spărgători, poliţişti şi ostatici, în care misterele confecţionate, surprizele narative şi suspansul negocierilor trebuie să ocupe primul plan. Dar, de la primele cadre cu clienţii şi angajaţii băncii care peste cîteva momente va fi spartă, e clar al cui e filmul; dintre viitorii ostatici, cîţiva sar în ochi: un asiatic, un rabin, un arab. "Un arab!", se alarmează poliţiştii atunci cînd omul e eliberat. Se reped asupra lui şi-i desfac turbanul, în timp ce el încearcă să le explice că religia îi interzice să se arate cu capul descoperit: nu e arab, ci sikh. Ups, eroare. Dar nu e genul de eroare care să-i descumpănească pe poliţişti: pentru ei, ori că e arab, ori că e sikh, tot "îmbrobodit" se cheamă. Poliţistul negociator e interpretat de Denzel Washington. Conform uzanţelor, el ar trebui să fie eroul filmului, şi totuşi pare prea subtil, prea cochet, prea uns cu toate alifiile pentru a fi totalmente acceptabil în această postură convenţională. Ni se spune în treacăt că e suspectat de luare de mită şi, din momentul acela, oricine l-a văzut pe Washington în Training Day va refuza să-şi mai coboare garda în faţa lui pînă la aprinderea luminilor în sală. Pentru a ne spori nervozitatea, Lee face ceva foarte deştept: inserează în acţiune flashforward-uri cu interogatoriile la care vor fi supuşi ostaticii eliberaţi şi, iniţial, tehnicile de interogare folosite de erou par inexplicabil de dure - gratuit-insultătoare, pervers-manipulative. Există o explicaţie - există motive de a crede că spărgătorii s-au ascuns printre ostatici -, dar iniţial nu ştim asta şi atitudinea lui Washington se citeşte ca ostilitate pură, ca şi cînd criza ostaticilor ar fi dezlănţuit energiile negative - rasismul, paranoia, răutatea iraţională - ale oraşului pe care el îl apără şi-l reprezintă. În postura lui de receptor hipersensibil şi de analist al acestor energii, Lee nu dezamăgeşte nici de data asta.

Dar cum e ca regizor de acţiune? Spectatorii cu care am mai stat de vorbă nu păreau dezamăgiţi nici de partea cu spargerea, care, conform unuia dintre ei, "e atît de frumoasă încît îţi vine să dai şi tu una". Ăsta e un argument pe care-l pot înţelege: şi eu simt acelaşi lucru de cîte ori văd Oliver! şi ajung la momentul în care hoţul Fagin îi cîntă orfanului Twist, în loc de nani-nani, "You've Got to Pick a Pocket or Two". Dar trebuie să spun că, din acest punct de vedere, Inside Man m-a lăsat rece. Una dintre probleme este că subscrie la vechea, sentimentala şi artificiala moralitate hollywoodiană conform căreia un jaf devine acceptabil ca divertisment cinematografic atunci şi numai atunci cînd victima - în cazul nostru, directorul băncii (Christopher Plummer) - e un om rău. Pot să accept făcătura asta atunci cînd vine de la oameni drăguţi ca Newman şi Redford, dar nu pot s-o accept din partea unui tip atît de incisiv ca Lee. De altfel, nici el nu pune pic de convingere în secvenţele în care directorul băncii îşi mărturiseşte păcatele tinereţii - păcate dovedite printr-un document care a stat ascuns în bancă timp de 60 de ani. "Ar fi trebuit să-l distrug de mult", spune Plummer - o constatare atît de evidentă încît se cere luată ca o rugăminte din partea scenaristului: "Da, ştiu că e gogonată, dar faceţi-vă şi voi că n-aţi remarcat". Ceea ce - din fericire pentru el - nu e dificil: filmul conţine multe lucruri într-adevăr remarcabile.



 Toate articolele despre Inside Man


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 In Old New York - Inside Man, Andrei Creţulescu
 Inside Man - Din interiorul şepcii lui Spike Lee, Alin Ludu Dumbravă
 Un thriller zeiss, semnat de Spike Lee - Inside Man, Iulia Blaga


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer