Apropierea de teatrul lui Gorki exclude orice angajament față de avântul partinic al autorului, însuflețit de ideile revoluției ruse. Poate în personajul tânărului Piotr s-ar putea înfiripa resentimentele unui rebel răzvrătit împotriva nedreptăților morale și sociale, dar acest impuls e doar în fază incipientă. Spectacolul are în vedere construirea de personaje pe tipare caracterologice arhetipale: tatăl zbir cu apucături dictatoriale, mama supusă bărbatului, dubitativă și fragilă, copiii dezbinați care nu știu în ce direcție să se îndrepte în viață. O dramă de familie pusă în cheie realistă cu incisive expandări în expresionism structural și metafore sugestive. Spectacolul lui Constantin Radu Tudosie este foarte bine lucrat vizual, impregnat cu imagini memorabile, de ansamblu. Încadrarea întregii scene într-o imensă ramă retro atrage atenția asupra decupajelor unor scene din viața unei familii. Familia lui Ivan Kolomițev cu soția lui, Sofia și cei cinci copii. Cu personajele ce respiră în spatele acestei rame sau cu elementele de decor amplasate în avanscenă. În stânga, doica Fedosia (Cornelia Deaconu) legănându-se în balansoar și, în dreapta, leagănul în care au crescut pe rând copiii. Atașată de copii, doica spune la un moment dat: "Pe o femeie trebuie să o privești ca pe o icoană".
Regizorul pune în evidență cultul maternității. O imagine statică impune un grup statuar format din actori ca mame ce au bebeluși în brațe. Simbolul maternității. Secvența e în clar-obscur, învăluită în mister. Dar o mamă ia un bebeluș din pătuțul-leagăn și ceea ce ținea în brațe se deșiră miraculos în neant. E, poate, premoniția Sofiei de a scăpa de sub control viața copiilor ei, după cum se va căina și se va mustra sever spre final. Doica acoperă și simbolul unei moire care înfășoară necontenit, pe o sferă luminiscentă, magică, firul destinal al eroilor.
Textul piesei a fost adaptat pentru televiziune de Radu Penciulescu în 1972 sub titlul Cei din urmă. "Ultimii" se referă, probabil, la cei mai tineri dintre copiii familiei: Vera și Piotr. Fără samovarul emblematic, atmosfera rusească rezidă doar din textul tradus de Raluca Rădulescu și decorul realizat de Irina Chirilă cu ferestre în arcade decorate pe margini cu dantelăria florilor de gheață. De două ori în spectacol, ninsori binefăcătoare se pogoară peste casa moșierului Iakov, fratele lui Ivan, cel care și-a risipit averea la jocul de cărți sau chefuri. Sunt ninsori cu trimitere spre puritatea pierdută a eroilor sau impulsuri pentru trăiri romantice, cum e aceea dintre Vera (Ana Vînău) și Iakorov (Adrian Popescu). Romantism deturnat în siluire. Coloana sonoră propusă de Peter Venczel e discretă și proteguitoare pe tot parcursul reprezentației.
Cel mai puternic reliefat în spectacol e Ivan Kolomițev interpretat de Claudiu Istodor, un actor de mare forță ce știe să transmită tarele comportamentale ale unui satrap plin de sine, orgolios peste poate, funciarmente rău și agresiv. El e un destrăbălat fără scrupule, coleric și răzbunător pe cei ce îi stau împotrivă. Importanța personajului în intrigă poate fi probată și prin faptul că piesa s-a intitulat la început Tatăl.
În mod surprinzător, Constantin Radu Tudosie reușește să deplaseze accentul de pe figura tatălui-dictator pe cultul maternității, diminuând simbolic rolul acestuia în cadrul intrigii. Ivan este cel ce acuză pe nedrept pe un tânăr, pe Sokolov, ce ar fi tras cu pistolul asupra lui. Când mama acestui tânăr, Sokolova (Luminița Șorop), vine cu o umbrelă deschisă în mână și-i cere să-și retragă plângerea nefondată, nedovedită, o respinge brutal, cu toate că soția lui, Sofia, insistă să o facă. El nu admite să se umilească și să se compromită în fața societății, dar se umilește mereu cerând bani de la fratele lui bolnav, suferind. Un cabotin, desigur.
De altfel, ca în romanele lui Balzac, banul este manipulatorul universal. El manevrează și dirijează trăiri, sentimente, idiosincrazii. Dar blândul Iakov, fratele colericului Ivan, interpretat cu sensibilitate de Adrian Andone, dăruiește cu generozitate și celorlalți membri ai familiei. Sfielnic și retractil, atins de boală, el este un sentimental, unul dintre acei bărbați care iubește o singură femeie toată viața. Pe Sofia, soția fratelui său și s-ar părea că are o fată cu ea, pe infirma Liuba (Réka Kovács). Aceasta îl va înfrunta curajoasă pe destrăbălatul Ivan, insensibilul Ivan, grosolanul Ivan.
În acest spirit dominat de spectrul banului, Nadejda, fiica preferată a lui Ivan, este singura care și-a găsit un țel în viață. Este căsătorită cu un om influent, cu bani, și pare că nu duce lipsă de nimic. Georgiana Enache desenează un personaj plin de vitalitate, o femeie cochetă și degajată, plină de nuri. Soțul ei, Pavel Lesci, e prototipul descurcărețului care știe să profite de orice situație pentru a face bani, el plasează în funcții pe rudele nevestei contra profit. Mercantilismul lui este propagat în doze convingătoare de Adrian Șerban.
Vera își cucerește identitatea feminină după eșecul trăit cu Iakorev, un tânăr deșănțat din tagma senzualilor primari, spirit brutal, necenzurat. O altă pacoste în familie este evoluția lui Alexandr, nechibzuit, bețiv, creionat în linii dure de Adrian Strâmtu.
Pe umerii fragilei Sofia, femeie la 45 de ani, cad toate aceste tare ale familiei închegate cu ani în urmă împreună cu Ivan. Golgota Sofiei este purtată cu puternică implicare emoțională de Ioana Florea. Ea rememorează compromisurile făcute pentru a menține unitatea familiei, rolul matern este din nou evidențiat în sfâșietoare tânguiri și regrete de a nu fi reușit cum ar fi dorit. Interiorizată, dar docilă, se supune maltratărilor și obligațiilor conjugale față de soț. Pentru a sublinia supușenia ei, regizorul imaginează o acuplare consimțită, ce putea să lipsească din spectacol.
Atentă la cele ce se întâmplă în casa lui Iakov, invadată de membrii familiei fratelui, este servitoarea, discret schițată de Oana Marinescu. Vlad Fiu în adolescentul Piotr transmite încărcătura emoțională a unui rebel care se va manifesta în scena finală propusă de regizor ca un revoltat, ațintind pistolul spre tabloul familial reprezentat de reuniunea membrilor la căpătâiul lui Iakov, mort. Scenă fixă. Un moment de maximă tensiune dramatică, pe care tatăl a toate știutor și întreg stăpânitor reușește să-l ponegrească printr-un discurs sforăitor despre unitatea familiei. Atitudinea lui Piotr amintește de filmul Atunci i-am condamnat pe toți la moarte.
Așadar, ultimii sunt cei ce se răzbună sau care răzbună greșelile părinților care se reflectă, iată, tragic, asupra copiilor.