Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Ziua 4

Azi dimineaţă, coborând scările apartamentului, am trecut pe lângă un cărucior parcat pe palier. În husa îndoită am recunoscut coperta programului festivalului, un urs roşu ridicat în două picioare. Această ediţie s-a bucurat, şi se bucură în continuare, de un imens succes de public, un milion şi jumătate de spectatori în primele cinci zile, săli arhipline, şi, după cum spuneam mai devreme, trei mii cinci sute de ziarişti. Astfel ai sentimentul că nu eşti un fir de nisip pierdut în oceanul metropolei, un caz izolat de cinefilie, ci că o întreagă lume vibrează, respiră, gândeşte pe aceleaşi coordonate, valuri, valuri de pasionaţi ai filmului intrând şi ieşind ritmic din obscuritatea sălilor de proiecţie, reglând ceasul oraşului după cel al festivalului.

Ceasul meu începe cu proiecţia de ora nouă. Deşi sloganul festivalului este către toleranţă, ar putea fi la fel de bine şi bătălia cu moartea, căci aceasta este una dintre cele mai prezente teme pe ecranele Competiţiei. După The Hours, văzut în ziua precedentă, care era dominat de idee sinuciderii, astăzi mi-am început ziua cu My Life Without Me, o variantă nouă a melodramei Love Story, co-producţie spaniolo-canadiană, în care eroina, de 23 de ani, suferă de cancer şi mai are două luni de trăit. Nu ştiu cum au arătat cronicile confraţilor, dar suspine se auzeau din plin. Fiecare etapă a despărţirii de viaţă se petrece cu mult curaj, iar lucrurile se aranjează perfect la locul precizat testamentar: copiilor le este găsită o nouă, luminoasă mamă, acceptată de soţ, (care are, ce coincidenţă, acelaşi nume cu eroina), mama-bunică se leapădă de defetism şi singurătate, iar amantul (perfect din toate privinţele) se resemnează brav să îşi trăiască viaţa mai departe. Succesiunea de clişee destinate să impresioneze funcţionează uns, mai ales datorită actriţei principale, Sarah Polley. Cu o figură delicată, ochi imenşi şi o mie de nuanţe într-o privire, ea reuşeşte să tragă în urma sa barca dificilă a melodramaticului. Regizoarea Isabel Coixet, de origine spaniolă, presară filmul cu câteva elemente dezorientante de suprarealism: în drumurile sale, eroina întâlneşte un cântăreţ din pahare, la supermarket, brusc, lumea începe să danseze etc. Întrebată la conferinţa de presă dacă a avut vreun gând atunci când a introdus aceste secvenţe / personaje, Coixet a răspuns că aşa am simţit nevoia. Deciziile instinctive luate pe tot parcursul filmului funcţionează perfect căci ating coarda sensibilă a spectatorului, dar atât. Prevăd un imens succes de public, versus o critică rezervată.

Revenindu-mi din suspine mă întâlnesc pe scări cu directorul festivalului de scurt-metraje din Bristol, "Brief Encounters": Mark Cosgrove. Îmi povesteşte entuziast despre o peliculă a unor regizori britanici, care însă e americană get-beget ca feeling. Mi-aduc aminte că am văzut-o în România, în cadrul Zileleor Filmului Britanic la Bucureşti, din toamnă, se numea Small Leap. Discuţia alunecă spre producţia de film naţională şi hotărâm să ne vedem la o cafea mai târziu, să vorbim pe îndelete. De câţiva ani mă zbat fără succes să aduc filme româneşti la Bristol, oare ce i-o fi trezit acum interesul, apartenenţa României la NATO sau producţia lui Anthony Minghella cu Cold Mountain la Braşov?

La Fleur du Mal (Floarea răului), filmul de prânz, în regia lui Claude Chabrol, se dovedeşte a fi obositor şi neimplicant, cu o ştiinţă a expunerii narative lente, a atmosferei în care nu pare să se petreacă mare lucru, cu o pitorescă descriere a sudului Franţei, dar neieşind din corsetul intelectualismului, al discursului de dragul discursului.

Cu totul neaşteptat este însă Confessions of a Dangerous Mind, în regia lui George Clooney. Scenariul, care se bazează pe memoriile lui Chuck Barris, figură legendară a televiziunii americane, creatorul unor formate valabile încă şi azi, The Dating Game, The Gong Show, în care acesta dezvăluie: Numele meu este Charles Hirsh Barris. Am scris cântece pop, am fost producător de televiziune. Sunt răspunzător pentru poluarea undelor cu distracţii stupide şi puerile. În plus, am ucis 33 de fiinţe umane.

Clooney trece cu acest film în scaunul de regizor marcându-şi debutul cu o încercare dificilă, dar beneficiind de excelentul scenariu al lui Charlie Kaufman (acelaşi Kaufman care semnează şi Adaptation, vezi ziua 2). Sam Rockwell este interpretul lui Barris şi reuşeşte să dea chip, gesturi şi mimică acestei personalităţi schizoide. Alături de el apar Drew Barrymore, în rolul iubitei lui Barris, Penny, George Clooney (episodic) este Jim Byrd, agentul care îl racolează, Julia Roberts este agenta parteneră, iar Rutger Hauer este Keeler, agentul est-german. Nu poate fi trecută cu vederea apariţia pe ecran pentru cinci secunde a lui Brad Pitt şi Matt Damon, în rolul a doi dintre concurenţii de la Blind Date.

Deşi adeseori scapă în formal, Clooney reuşeşte să menţină tensiunea şi ambiguitatea pe întreg parcursul celor două ore folosind cîteva idei deştepte, chiar dacă nu totdeauna originale: strada pe care Barris ucide un agent la Helsinki reapare sub forma unui decor pictat folosit ca fundal, asasinul cu faţa ascunsă de un sac de hârtie, stând ameninţător în culise, este de fapt comicul invitat în emisiune în acea seară. Confessions of a Dangerous Mind nu dă un răspuns clar întrebării privind veridicitatea memoriilor, nu are cum, nu îşi propune, dar ceea ce reuşeşte este să surprindă dualitatea schizofrenică a lui Barris, amintind, prin intenţie, de A Beautiful Mind al lui Ron Howard.

La ieşirea din sală ne strângem din nou o gaşca mică de români pentru scurte comentarii, care se prelungesc la un suc la Film Market, pe străzile ducând pe malul râului către Kreutzberg şi în prima cafenea ne-festivalieră (îmi vine să zic civilă!) de până acum. Mergem pe jos, prin noaptea de iarnă. Malul râului e pustiu, casele, vechi, aparţineau Berlinului de Vest, şi renovate acum, sunt transformate în birouri luxoase. Aceasta fusese zona apropiată de graniţă, chiar înainte de a ajunge în "no man’s land"-ul dintre Est şi Vest, unde cartierele erau lăsate să moară, iar viaţa cafenelelor negată. Nici acum zona nu şi-a revenit. Ajungem în Kreutzberg unde lucrurile se schimbă, bulevardele largi, ca în multe locuri din Berlin, încep să fie mai luminoase, cu cafenele, restaurante, case frumoase, cu patru etaje înalte, construite la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Ne promitem să ne întoarcem pentru o plimbare liniştită la sfârşitul săptămânii.