Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2006

Alte 4 filme - Cannes 2006


Alex. Leo Şerban

RFI România, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Două filme foarte aşteptate - contracandidate serioase la Volver al lui Almodóvar pentru Palme d'Or - au fost vizionate marţi şi miercuri dimineaţă; este vorba, în ordine, despre Babel (al mexicanului Alejandro Gonzalez Iñarritu) şi de Marie Antoinette (al americancei Sofia Coppola).

Babel este cel mai ambiţios film de pînă acum - singurul care i-ar putea crea probleme duminică lui Almodóvar! Povestea este un puzzle spaţial, care se mişcă extrem de fluid şi de inteligent între Maroc, SUA, Japonia & Mexic. Împreună cu scenaristul său fidel, Guillermo Arriaga, Iñarritu descrie lumea de azi, văzută ca un sat global în care o armă dăruită de un japonez în Maroc duce la un conflict potenţial atunci cînd un copil maghrebin împuşcă accidental o turistă americană (jucată de Cate Blanchett). De fapt, sînt trei teme suprapuse, care se întreţes foarte convingător: mondializarea, lipsa de comunicare şi paranoia. Totul se învîrte în jurul copiilor - ca un indiciu al faptului că, în lumea tot mai severă în care trăim, nu mai e loc pentru joacă, pentru iresponsabilitate, maturizarea violentă devenind singurul mod de adaptare. (Deloc întîmplător, filmul este dedicat de Iñarritu copiilor săi.) În plus, Brad Pitt face probabil cel mai bun rol al său în cinema în acest film emoţionant, oarecum mai comercial decît ne obişnuise cineastul mexican în celelalte 2 titluri ale sale (Amores perros şi 21 grams).

Babel seamănă cumva cu Crash, marele cîştigător al Oscarurilor din acest an. Iñarritu se joacă mult mai puţin cu cronologia (practic, există doar un indiciu - aproape de final - că ceea ce s-a văzut la început este legat de ceea ce se arată la sfîrşit), preferînd să alterneze cele trei poveşti principale desfăşurate în cele patru zone geografice deja amintite. Din acest motiv, ceea ce avea o justificare dramatică inedită în mai subtilele sale Amores perros şi 21 grams devine - aici - simplu zig-zag planetar, adunînd la modul liniar momentele de tensiune şi bifînd, în treacăt, problemele interrasiale (interculturale, mai exact). Dacă mondializarea este un dat incontestabil, care întreţine iluzia comunicării, incomunicarea pare să fie preţul plătit pentru ridicarea acestui "Babel" modern, în timp ce paranoia reprezintă "paguba colaterală" a unui edificiu mult mai fragil decît ne place să credem. (Există şi un uşor sentiment de "teză" politică, în sensul în care lumea întreagă face sluj în faţa dramelor americanilor...)

Episoadele cele mai spectaculoase - cinematografic vorbind - sînt filmate în Japonia, unde personajul principal este o adolescentă surdo-mută; există o scenă absolut antologică în care intrarea ei într-o discotecă este ilustrată virtuoz prin cîteva "tăieturi" de sunet, reflectînd - din unghi subiectiv - lumea "auzită" de această tînără. Imaginea este semnată de Rodrigo Prieto (directorul de imagine al lui Brokeback Mountain), iar muzica, de Gustavo Santaolalla (autorul coloanei sonore a aceluiaşi film).

Marie Antoinette, pe de altă parte, este - aparent - filmul cel mai "deconectat" de la problemele contemporane. Kirsten Dunst este perfectă în rolul nefericitei regine din titlu, cîntăreaţa Marianne Faithfull o joacă fără mari eforturi pe mama sa - împărăteasa Maria Tereza a Austriei, iar Judy Davis interpretează, cu panaş, rolul unei doamne de onoare.

Filmul este somptuos din punct de vedere vizual, de o eleganţă şi un rafinament care-ţi rămîn pe retină (imaginea: Lance Acord). În acelaşi timp, este mai puţin "hip" decît se credea: deşi coloana sonoră conţine piese contemporane (Air, Aphex Twin, Bow Wow Wow, The Cure, New Order, Siouxie and the Banshees, The Strokes,...), filmul Sofiei Coppola nu este Moulin Rouge! Este un film rockoco - o combinaţie reuşită de rock şi stil rococo. Seamănă cu o bombonieră de Sèvres de secol XVIII în care stă ascunsă o cutiuţă muzicală - interpretînd, anacronic dar cu à propos, hituri de secol XX. Pare lejer şi superficial, ca o frişcă frumos colorată, dar ultimele minute - care arată începutul Revoluţiei franceze - aduc o emoţie şi un dramatism ce transformă marionetele frivole de la curtea Franţei în tragice marionete ale destinului...

Alte două filme au stîrnit - în moduri diferite - pasiunile cinefile, aici pe Croazetă.

Primul (în ordine cronologică) a fost Iklimler (Climate), al turcului Nuri Bilge Ceylan - recompensat cu Marele Premiu al juriului acum doi ani pentru Uzak (Distant). Este o poveste intimistă, aproape autobiografică (în film mai apar soţia, mama şi tatăl regizorului turc), care putea fi făcută de oricare auteur francez cu cotă la criticii din Hexagon. Personajul principal (jucat chiar de autor) este un tip antipatic, rece şi egoist, care se află într-un moment critic al mariajului cu mai tînăra lui soţie. După o vacanţă petrecută împreună la mare, cuplul se desparte - şi după încă o scenă, cumva comică, de cvasi-viol cvasi-consimţit asupra iubitei unui prieten (o vulgară vînjoasă şi rîzăreaţă), înţelegem că autorul nostru nu şi-o poate scoate din minte pe femeia de care se despărţise. Porneşte, aşadar, pe urmele ei (soţia, care lucra în televiziune, plecase cu o echipă undeva în munţi, unde totul e acoperit de zăpadă), dar întîlnirea celor doi se termină în coadă de peşte. Ca şi filmul.

Bilge Ceylan (care este şi fotograf) ştie, cu siguranţă, să filmeze stările şi schimbările unor peisaje - psihologice sau geografice. Dar atît. Deşi scurt, după standardele de durată recente (deci sub două ore), filmul său pare chinuitor de interminabil şi de inutil, pretenţios, preţios, narcisist şi nombrilist la un mod rece şi distant. Oarecum în trena lungă a lui Antonioni (din Aventura, 1959...), Climate are ceva frigid şi meschin: nu reuşeşte să te facă să-ţi pese de personajele sale, sau să-ţi provoace o reacţie, altceva decît un (tot lung) căscat - ca un ecou la căscatul eroinei de la-nceputul filmului.

Celălalt film despre care s-a vorbit mult zilele acestea, pro şi contra, este Flandres (regizat de Bruno Dumont). Francezul era aşteptat la cotitură - cum se spune -, pentru că plecase cu trei premii importante acum 7 ani, cînd concurase cu L'Humanité. Dar Flandres este mai reuşit decît acesta - fiind, probabil, cel mai bun film al său după debutul impresionant cu La vie de Jésus: aceeaşi regiune umedă şi mocirloasă, aceeaşi faună semi-articulată şi morocănoasă, animalică aproape, fornicînd în peisaje de o frumuseţe robustă (imaginea: Yves Cape), doar că - de astă dată - acţiunea se mută şi într-o ţară arabă, în plin război, cu scene de un realism crud ce pot sta alături de Saving Private Ryan al lui Spielberg!

Deşi a fost acuzat de păcate variind de la "intelectualism" la "naturalism", trebuie spus că Dumont este mult mai în priză cu lumea contemporană decît mulţi "autori" francezi de astăzi. Bazîndu-se, ca întotdeauna, pe jocul unor actori neprofesionişti (cumva à la Bresson), Dumont reuşeşte să emoţioneze - sau, în orice caz, să te implice în poveştile sale; iar aceea din Flandres nu face excepţie. Indiferent ce cred detractorii săi, cinematograful lui Dumont pare mai puţin "teză filozofică" şi mai mult "carne rezonatoare". Este un cinematograf auster, foarte personal, dar în acelaşi timp generos şi cu bătaie lungă. Porneşte de la mica lui lume amărîtă dintr-un colţ de provincie, surprinsă fără menajamente, dar cu înţelegere, şi ajunge la o radiografie - pesimistă, dar nu mai puţin realistă - a condiţiei umane de acum şi din totdeauna.



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2006

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Cannes nr. 59 - A fost sau n-a fost?, Alin Ludu Dumbravă
 Cannes 59: Palmares cu ochelari de soare, Alex. Leo Şerban
 Vasluiul a bătut Cannes-ul cu 2 la 0, Iulia Blaga
 Cannes 59 - între politic şi succese pentru filmul românesc, Laurenţiu Brătan
 Camera d'Or pentru Corneliu Porumboiu! - Cannes 2006, Roxana Moroşanu
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer