Krum este spectacolul nimicurilor. Al multiplului de aşteptare. Al surogatelor. Un spectacol care tăbăceşte pielea marginalizaţilor în timpul şi spaţiul eşecului. Gradul zero al şansei de a se întîmpla ceva este cartierul general al loserilor. Radu Afrim personalizează poetic, printr-o stilistică teatrală interioară a corespondenţelor, o atmosferă care dă tîrcoale ratării şi clonării zilelor. Spectacolul regizat de Afrim este endoscopia organismului numit degradare, slăbire a ţesutului evoluţiei. Este spectacolul comunităţii eşuaţilor, strînşi laolaltă în cercul frustrărilor. Cartierul e borna ratării.
Pe patul în care moare Tugati, debilul mintal de o candoare răvăşitoare, sub voal e pusă o broderie neagră. Mingile cu care acelaşi Tugati e lovit în cap sînt şi ele legate cu voal, fir încercuit de nuntă şi moarte. Îngerul alienat loveşte lampa care sună ca un clopot, cînd mama lui Krum moare.
Tugati, debilul mintal interpretat de Ion Rizea, e clovnul contemporan în pijama în dungi, care crede că boala e preludiul halucinant al însănătoşirii, care se bucură ca un copil atunci cînd, în sfîrşit, reuşeşte să plîngă şi se încăpăţînează să trăiască. Numai că moartea încercuieşte lumea lui Krum ca o centură de castitate a viselor. Visele nu mai au timp să fie visate. Sau dacă au, flanchează coşmarul. Ele se sparg de ecranul pe care e proiectat un film senzual, imagine a fericirii care nu ţine, de care însă tot cartierul trage ca de o bobină fumigenă. Ratarea ascunde iluziile în cartierul-groapă a aripilor-taste. Împlinirea lor e amînată pe mai tîrziu, aşa cum evadarea e continuu aşteptată.
Apare şi în Krum o fragilitate a imageriei afrimiene, o poezie a filiaţiei neputincioşilor, care e nodul tare al spectacolelor sale. Ea nu are nimic de-a face cu manierismul. Semnele lui Afrim, cu circuit ludic copilăresc sau apelînd la o vitalitate aflată mereu în apropierea morţii (mingea, colacul, plantele), sînt recontextualizate în Krum într-un discurs perfect adaptat lumii din text. Nici unul dintre ele nu este inutil în spectacol sau repetat în gol. Grotescul asumat, nelipsit din montările lui Afrim, e întrupat de cuplul Dulce-Felicia, doi nuntofili graşi, care îşi consumă împreună poftele morbide, alergînd de la un chef la altul, pînă cînd ajung să fie dezgustaţi.
Pe cupluri fracturate mizează eşafodul eşecurilor din spectacol. Cupluri umane şi cupluri fictive (iluzii tractate de. Dupa-Tugati (urîta cu un şarm uluitor şi un comic incendiar, interpretată de Andrea Tokai, şi bolnavul dureros de candid, cu cel mai tîmp de frumos zîmbet pe care l-am văzut vreodată - Ion Rizea) e perechea freaky, care se zbate să fie fericită fără să poată. Doi urîţi fascinanţi deraiază de la proiectul unei virtuale fericiri şi recad în caverna neîmplinirilor. Truda şi Krum (fata care iubeşte în gol, imposibil de iubit de către cel alături de care îşi visează viitorul şters şi scriitorul iluzionist, magicianul împiedicărilor succesive) se rostogolesc, fiecare, în micile lor neputinţe. Truda se căsătoreşte în final cu Tahti, şi el un loser al iubirii. În lumea lui Krum, bolnavă de o carnalitate brută, de o afecţiune avortată, înlocuitorii sînt mai puternici decît cei pe care îi înlocuiesc. Surogatele cîştigă întotdeauna. Bertoldo şi Tswitsa, cu un ciorap mov şi unul roz (extrem de dezinvoltă Luminiţa Tulgara, portretizînd perfect tipul blondei "migratoare"), sînt imaginea perfectă a dezrădăcinării haotice. Cuplurile scanează doar fascicule de inadaptare la împlinire. La Afrim, circumcizia poeticului se face pe stratul realităţii grunjoase.
Există în Krum o disperare a înfrîngerii, o tristeţe a iubirii abulice pe care nici o atingere şi îmbrăţişare nu le pot topi. Încrîncenarea iluziei este uneori deeper than everything. Mai tîrziu e panaceul zilnic.
În lumea lui Krum poţi un singur lucru: să eşuezi. Şi să te caţeri în fiecare zi pe zidul plictisului, sperînd că vei ajunge cîndva dincolo. Dar dacă dincolo sînt tot îngeri cu telefoane mobile?