Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Couperet

Jubilare - Le Couperet


Andrei Gorzo

Dilema Veche, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există multe lucruri de admirat în Le Couperet, tonifianta comedie neagră a lui Costa-Gavras; nu în ultimul rînd, faptul că aduce în atenţia publicului o profesie căreia cinema-ul, în superficialitatea sa, rareori i-a recunoscut nobleţea: fabricant de hîrtie. În această calitate a robotit Bruno Davert (José Garcia) timp de 15 ani, înainte de a fi concediat cu obişnuitele explicaţii în păsărească: relocalizare, restructurare etc. De doi ani, Bruno, care are doi copii adolescenţi de crescut, bate culoarele companiilor, încercînd să se reangajeze. Dar doi ani de şomaj îţi marchează atitudinea - Bruno nu-şi mai găseşte locul în "ţara surîsului obligatoriu", cum îi spune el. Are o faţă de omuleţ mîncat de griji, în genul lui Jack Lemmon, şi filmul e, în esenţă, o variaţiune perversă pe tema omuleţului necăjit care nu se lasă - care dă şi el: Bruno se satură să stea la cheremul pieţei muncii şi se hotărăşte să umble puţin la mecanismele ei - să-şi elibereze singur postul mult visat, eliminîndu-l (definitiv) pe actualul ocupant, dar nu înainte de a-şi fi netezit drumul spre angajare, îndepărtîndu-i (definitiv) pe ceilalţi şomeri interesaţi.

Prima operaţiune decurge fără complicaţii. Bineînţeles că, la următoarele, spectatorul vrea complicaţii - tot mai mari şi mai surprinzătoare -, pentru că, după cum ştie orice cineast cu frica lui Dumnezeu (pe numele lui adevărat, Hitchcock), nimic nu ajută mai mult la strîngerea legăturilor dintre asasinul de pe ecran şi complicele din sală şi nimic nu se compară cu cinematograful cînd e vorba de intermediat legături primejdioase şi excitante ca acestea. Deci vrem complicaţii - şi Costa-Gavras ne serveşte. Pîndindu-l pe unul dintre nefericiţii lui competitori (sau, cum ar prefera el să spună, "pîndind un CV"), Bruno e luat drept un obsedat sexual. Pregătindu-se să rezove un alt CV, în timp ce aşteaptă amîndoi la un stop, maşină lîngă maşină, Bruno se trezeşte examinat îndeaproape, fără simpatie, de un buldog scos la plimbare cu scuterul (nici Hitchcock nu s-ar fi ruşinat de tuşa asta). Intrînd în vorbă cu un CV beton, într-o cabină de probă din magazinul de haine în care a eşuat acesta, Bruno nu se poate hotărî să lovească; se tot foieşte în spaţiul strîmt, ascultînd ofurile vînzătorului (pe care şomajul l-a adus într-o stare mai jalnică decît a lui) şi încercînd să nu stea în hangerul cu care a venit echipat. La un moment dat îşi ia inima în dinţi, numai că vede în oglindă ceva complet absurd - un fabricant de hîrtie pitit după o perdea, cu un hanger în mînă - şi se lasă păgubaş: un alt momenţel de care Hitchcock nu s-ar fi dezis - o reminiscenţă neaşteptată de urbanitate în febra acţiunii.

Toate astea vor să însemne că autorul lui Z n-a făcut în viaţa lui un divertisment atît de agil şi de zglobiu. Nu că s-ar fi sfiit vreodată de metodele filmului de divertisment. De fapt, chiar pentru asta merită admirat: nu numai pentru simţul de răspundere în faţa realităţilor politice ale vremurilor sale, ci mai ales pentru ambiţia de a face cinema popular din aceste realităţi. Dar nu l-am simţit niciodată dînd frîu liber, ca aici, înclinaţiilor sale de entertainer de şcoală veche. L-am simţit inteligent, echilibrat, foarte conştient de responsabilităţile artei cu conţinut politic, preocupat întîi de toate de justeţea morală a demonstraţiilor lui (în continuare la Z - clasicul lui expozeu despre malignitatea fascismului - a ales să facă L'aveu, un expozeu la fel de scrupulos despre malignitatea comunismului). Aici e preocupat mai ales de justeţea efectului cinematografic - de suspans şi surpriză - şi pare mai liber, întinerit. Discursul lui e la fel de politic ca întotdeauna, dar ideea - homo homini lupus în jungla turbo-capitalismului - a fost tratată în fel şi chip (chiar şi ad litteram - în Lupul lui Mike Nichols) şi e mult mai puţin stimulativă decît aerul acesta de tinereţe regăsită (mai ales după dezastrul lui Amen), de jubilaţie. Tocmai cînd personajul soţiei lui Bruno ameninţă să devină iritant de pasiv (prea multe priviri îngrijorat-perplexe), ea preia controlul cu atîta vigoare încît, momentan, scoate povestea de pe drumul principal şi o ia la o plimbare plăcută pe o potecă pe care nici nu te aşteptai s-o găseşti acolo.

Atunci cînd spui povestea unei liste negre (care în fond e tot e un fel de listă de cumpărături), ştiinţa de a varia e esenţială şi Costa-Gavras introduce un episod minunat în care, cu preţul unei ilegalităţi, Bruno îşi salvează fiul delincvent dintr-o încurcătură, recîştigîndu-şi statutul de tătic rezolvator de probleme şi refăcînd astfel unitatea familiei, şubrezită în anii lui de şomaj. Morala e delicioasă: o mică imoralitate poate să ridice moralul unei întregi familii. Filmul se deschide cu o secvenţă în care un Bruno epuizat, baricadat într-o cameră de motel (după a cîta crimă?), îşi dictează confesiunea într-un reportofon, ca un erou de noir ajuns la terminus. Dar deschiderea asta clasică nu e decît o păcăleală, terminusul nu e decît un popas; pe la jumătatea filmului, Bruno iese liniştit din cameră şi merge mai departe. La fel şi Costa-Gavras, numai că el nu merge, ci zboară. Are 73 de ani.



 Toate articolele despre Couperet


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Pe muchie - Le Couperet, Andrei Creţulescu
 Le couperet - Cu două tăişuri, Distribuitor Transilvania Film


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer