Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Whisky

E viu! - Whisky


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iunie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cît de deprimantă trebuie să ajungă o viaţă, ca să ajungă comică? Cam ca viaţa lui Jacobo (Andrés Pazos), personajul principal din Whisky. Jacobo e înalt, dar ghebos, cu părul şi barba sure, cu pleoapele căzute, cu toată fiinţa căzută. Dacă vreţi, vă puteţi gîndi la el ca la vărul uruguayan sărac al Don Juan-ului îmbătrînit interpretat de Bill Murray în Broken Flowers, dar depresia lui e mai pură, fără umbra aceea de poză care cădea peste depresia americanului şi, bineînţeles, fără compensaţia unei memorii erotice în care să figureze Sharon Stone şi Jessica Lange. Viaţa lui Jacobo e atît de deprimantă încît pînă şi prăjitura pe care o mănîncă la un moment dat pare pleoştită. Pînă şi utilajele din fabrica lui de ciorapi (cele mai proeminente şi mai expresive sînt nişte mulaje de metal) par demoralizate. Pîna şi rigla lui arată ca o riglă care şi-a ratat viaţa. Ştiu, cum poate o riglă să arate ca şi cum şi-ar fi ratat viaţa? Ei bine, uitaţi-vă la a lui şi o să vă vină să-i plîngeţi de milă - deşi mai repede o să vă vină să rîdeţi la gîndul că poate fi atît de expresivă în durerea ei de obiect bătut de Dumnezeu.

Cum faci obiectele să joace atît de bine? Cum prinzi pe peliculă comedia paraginii şi a dezolării? E o chestiune de ritm (desigur), de cadre lungi şi fixe, de feţe impasibile şi dialoguri răzleţe, de scorojeli şi petice bine distribuite, de fîsuri, chixuri şi fleoşcuri (ultimele şi penultimele suspine ale obiectelor hărţuite) bine orchestrate, de combinaţii atît de perfect-deprimante încît potriveala lor te face să rîzi. Să luăm imaginea lui Jacobo stînd în sala de aşteptare a unui aeroport: de ce e o imagine atît de magnifică - absurd de magnifică - a dezolării? În primul rînd există neonul care filează undeva în spatele lui. Mai e şi ceva (mult mai subtil) legat de scaunul pe care stă. În fine, mai sînt şi bănuielile noastre privitoare la cadoul pe care l-a adus pentru fratele său, Herman (Jorge Bolani), tot un fabricant de ciorapi, plecat de mult în Brazilia şi întors acum pentru o afacere de familie.

Deşi nu se bucură să-l revadă pe Herman (care l-a lăsat s-o îngrijească şi s-o îngroape singur pe mama lor), Jacobo îl aşteaptă pregătit - în primul rînd cu cadoul (luat din propria fabrică) şi în al doilea rînd cu o soţie (luată tot din fabrică): mîna lui dreaptă, Marta (Mirella Pascual), pe care a rugat-o să se dea drept soţia lui pe durata vizitei lui Herman. Fiţi atenţi la gestul cu care ea primeşte propunerea lui, e unul dintre cele mai frumoase pe care le veţi vedea anul acesta: faţa ei muncită rămîne impenetrabilă, dar cu mîna îşi aranjează o şuviţă după ureche şi înţelegem că reflexul ăsta e primul ei gest de cochetărie după mulţi ani de invizibilitate harnică. O mai vedem mergînd la film şi ascultînd muzică, dar abia după ce-o vedem şi o auzim rîzînd, după ce le-a dat de mîncare fraţilor (care s-au întîlnit pe aeroport, au făcut schimb de ciorapi - adică de cadouri - şi au venit acasă în tăcere), întrezărim posibilitatea revenirii vieţii în paragina uitării ei de sine. Herman e cel care a făcut-o să rîdă (Jacobo nu consideră că e cazul să-i acorde mai multă atenţie decît îi acorda la fabrică). Herman are un aer mai prosper, mai sportiv şi mai sociabil decît fratele său, dar nu pare să fie mare lucru de capul lui - pînă în momentul în care îi cere lui Jacobo să-i arate fabrica lui. Jacobo se codeşte, invocînd lipsa de timp. Cînd ajung totuşi în faţa fabricii, Herman înţelege dintr-o privire de ce s-a codit fratele său. E rîndul lui să invoce lipsa de timp. E primul indiciu că ar fi capabil de delicateţe. Regizorii, Juan Pablo Rebella şi Pablo Stoll, lucrează foarte fin cu indiciile astea - uşurinţa cu care Herman conversează cu Marta, scurtul şi neaşteptatul acces de vioiciune care-l cuprinde pe Jacobo într-o sală de jocuri de pe litoral, cînd dintr-odată redevine fratele mai mare şi mai tare: ele iluminează personajele discret şi totuşi din ce în ce mai intens - pînă cînd Marta, Jacobo şi Herman par să strălucească. Atunci cînd îi vezi plimbîndu-se tustrei prin staţiunea aceea, poţi să ai revelaţia că sînt un trio reuşit, aproape cool. Ieşirea asta (iniţiată de Herman) e cel mai spectaculos eveniment din film; n-are loc nici o confruntare, nici o explicaţie de la bărbat la bărbat între Jacobo şi Herman - nimeni nu spune vreodată ce simte. Dar la final n-ai nici un dubiu că în fiecare dintre existenţele astea paralizate, aflate în diferite stadii de delabrare, ceva-ceva s-a mişcat (mai mult sau mai puţin perceptibil, cu consecinţe mai mari, mai mici sau deloc).

Regizorii (amîndoi născuţi în 1974) au o empatie rară, aproape nemaipomenită la vîrsta lor (un alt exemplu ar fi regizorul român Corneliu Porumboiu) cu tot ce e omenesc şi ponosit şi trecut şi trist, şi au idei minunate - de exemplu, ideea talentului ascuns al Martei (descoperit de Herman): acela de a putea să repete orice lucru pe care-l aude, aproape instantaneu, de la coadă la cap. Cum ar veni, "csebui lî, atsă lumlif csebui".



 Toate articolele despre Whisky


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Whisky cu viaţă, Alex. Leo Şerban
 Whisky - singurătate şi umor, Distribuitor Transilvania Film


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer