Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Concert Rachmaninov la Filarmonică


Oltea Şerban-Pârâu

mai 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se împlinesc în acest an 130 de ani de la naşterea şi 60 de ani de la moartea lui Serghei Rachmaninov. La ideea solistului serii, care nu se află pentru prima oară în România, Filarmonica "George Enescu" a programat un concert integral Rachmaninov, avându-l ca solist pe pianistul Konstantin Scherbakov şi ca dirijor pe Cristian Mandeal.

Rachmaninov a avut o strălucită carieră de virtuoz, care a durat întreaga lui viaţă şi l-a făcut să fie recunoscut ca unul dintre cei mai mari pianişti ai epocii. În plus, a lăsat un mare număr de înregistrări ale creaţiilor sale şi ale altor autori, reflectând o interpretare puternic personalizată, chiar dacă uşor de contestat în anumite cazuri. Viaţa lui a fost practic împărţită între Rusia natală şi restul lumii. Profitând de un turneu în Suedia, în decembrie 1917 emigrează. De atunci şi până în 1928 a trăit în Statele Unite, apoi în Franţa şi în Elveţia, după care s-a reîntors definitiv în Statele Unite, în 1935. Nu se va adapta niciodată cu adevărat modului de viaţă occidental şi va suferi de nostalgia locurilor natale până la sfârşitul zilelor. Activitatea lui de concertist i-a asigurat totuşi renumele şi în bună măsură, acesta a fost norocul său. Dar, în cursul ultimilor douăzeci de ani de viaţă scrie muzică din ce în ce mai rar. Două dintre lucrările serii ascultate la Sala Palatului sunt compuse în această perioadă. Este vorba despre Concertul nr. 4 pentru pian (1926, rev. 1941), care poartă amprenta muzicii americane şi de testamentul lui muzical, Dansurile simfonice (1940).

Contemporan cu Skriabin, Ravel şi Bartók, legat imuabil de sistemul tonal, Rachmaninov este, fără îndoială, ultimul compozitor romantic continuând linia lui Chopin, Liszt şi Ceaikovski, cele trei principale modele ale sale. Dacă aceasta explică aprecierea destul de limitată pe care o au muzicologii pentru el, admiraţia de care se bucură în ochii melomanilor şi a interpreţilor nu s-a micşorat niciodată. Stilul lui pianistic şi inventivitatea lui melodică poartă indiscutabil o amprentă extrem de personală. Lirismul lui zbuciumat, tumultuos, dureros nu este o luare de poziţie deliberată în raport cu un curent estetic, ci reflexul direct al personalităţii sale nervoase, angoasate şi introvertite. Totalitatea creaţiei lui pianistice a supravieţuit chiar dacă succesul exagerat al Concertului nr. 2 sau al Preludiului în do diez minor a putut dăuna altor compoziţii, nu mai puţin interesante.

Stând de vorbă cu solistul în ajunul concertului eram de acord asupra faptului că o mică parte dintre cei aflaţi în sală depăşesc un anumit nivel de profunzime al receptării. Acel solist care ştie să satisfacă aşteptările majorităţii spectatorilor, dar şi pe acei câţiva iniţiaţi cărora le împărtăşeşte subtilităţi ale partiturii numai de el ştiute este cu adevărat marele interpret. El cântă cu aceeaşi plăcere atât unei săli de mii de oameni, cât şi unui număr restrâns de spectatori. Delicateţea contrapusă unor momente de forţă la fel de convingătoare şi mai ales firescul suveran cu care a parcurs pasaje de o dificultate tehnică deosebită îl recomandă pe Konstantin Scherbakov ca fiind unul dintre cei mai valoroşi pianişti străini care ne-au onorat stagiunile în ultimul timp. Faptul că pentru el Rachmaninov poate fi considerat o "specialitate" (şi-a început cariera în 1983 prin câştigarea la Moscova a Concursului "Rachmaninov", iar debutul său european a avut loc cu integrala lucrărilor pentru pian ale aceluiaşi compozitor), s-a simţit în întreaga lui manieră de a cânta, prin care ne-a propus un Rachmaninov mai orientat către o versiune intelectual-introvertită, neaplicând cheia mult mai facilă a sentimentalismului ieftin. Toate acestea în pofida unui acompaniament destul de imprecis, ca de altfel şi Vocaliza care l-a precedat.

Se pare că dirijorul Cristian Mandeal şi-a concentrat atenţia asupra spectaculoaselor Dansuri simfonice de Rachmaninov, lucrare pe cât de incitantă ca sonorităţi, pe atât de înţesată de sensuri şi conotaţii profunde. Succesul a fost pe măsură. Cei peste o mie de abonaţi ai Filarmonicii nu au ratat întâlnirea cu un program atât de seducător, martor al romantismului târziu perpetuat de Rachmaninov până spre mijlocul secolului XX. Păcat că deja proverbiala lipsă de iniţiativă întru promovare a Filarmonicii continuă să-şi urmeze nestingherită cursul până când nu va mai şti nimeni că ea există. Poate că exagerez, dar voi reveni de câte ori voi avea ocazia asupra unei obsesii personale mai vechi. Înainte de a învinui presa ori publicul că nu-ţi acordă atenţie, ar trebui să te întrebi ce faci tu pentru a fi privit proporţional cu valoarea culturală pe care se presupune că o reprezinţi. Deocamdată, situaţia este destul de comodă. Dar ce ne facem dacă ne trezim cu o iniţiativă precum aceea a italienilor, care s-au gândit să elibereze guvernul de "greutăţile financiare" pe care le implică viaţa culturală... şi să le orienteze către administraţia locală sau către particulari. Avem noi un Riccardo Muti, Claudio Abbado sau Maurizio Pollini care să se opună eficient ?



(Dirijorul Cristian Mandeal)




0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oltea Şerban-Pârâu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer