Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Oglindă


Alice Georgescu

Dilema Veche, iunie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Întrucît în urma unui articol mai vechi - în care polemizam prieteneşte cu o tînără colegă pe tema presupusei înnoiri aduse criticii de teatru, prin "bogăţie" şi "diversitate", de către cei de-o vîrstă cu ea - am primit unele semnale negative, voi relua subiectul acum, încercînd să limpezesc unele lucruri. Semnalele negative aveau în vedere o anumită mînie a mea împotriva junei generaţii de cronicari, pe care, pasă-mi-te, aş descuraja-o privind-o... critic, adică fără înţelegere faţă de greşeli şi fără toleranţă faţă de impertinenţă. "Adu-ţi aminte" - mi s-a zis - "cum erai şi tu la vremea cînd încercai să-ţi faci un nume şi o potecă în publicistica teatrală." Zău că n-am uitat. Dar, fiindcă mi s-a cerut în mod expres, m-am aşezat să cuget (tot în mod expres, pentru că altminteri, spun sincer, m-am cam plictisit de atîta cugetare); m-am ridicat, după un timp, şi, fiindcă rezultatele operaţiunii mi s-au părut, fie şi parţial, interesante, le fac publice (tot parţial) mai departe.

Fireşte, e posibil ca ele să aibă un grad scăzut de generalitate, pentru că este vorba (fatalmente) despre o experienţă personală.

Mai întîi, eu nu am resimţit niciodată - nici la 20 de ani, nici acum - efectele a ceea ce se cheamă "conflict între generaţii". Cînd eram foarte tînără îi priveam pe "ceilalţi" ca pe o specie diferită (şi, eventual, ostilă) numai dacă vîrsta lor se asocia cu un deficit de inteligenţă (sau ceea ce socoteam eu a fi aşa ceva) şi de bună-creştere în relaţiile cu lumea; dar reacţii de respingere aveam şi faţă de colegii mei stupizi sau aroganţi. Nu mi s-a părut niciodată că ar exista vreo diferenţă în materie de fineţe a diagnosticului şi elocvenţă a exprimării lui între criticii tineri şi criticii bătrîni (vorbim, în continuare, despre persoane valide sub raport intelectual). N-am avut niciodată impresia că X sprijină un spectacol "nonconformist" pentru că are cu treizeci de ani mai puţin decît Y, care îl condamnă (pe spectacol sau pe X); X şi Y fiind ambii, repet, oameni deştepţi. Iar dacă mi s-a întîmplat, pe vremuri, să admir mai mult cronicile lui Valentin Silvestru, de pildă, decît recenziile cutărui strict contemporan de-al meu, admiraţia era iscată de calitatea comparată a celor două scrieri, neavînd nimic a face cu vîrsta semnatarilor. Vreau să spun, cu cele de pînă aici, că, după cum nu am privilegiat niciodată tinereţea în sine, nici nu am respectat vreodată părul alb exclusiv pentru culoarea sa.

Dar acestea sînt trăiri şi atitudini intime, aşa zicînd interioare. "Exterioritatea" momentului cînd am pătruns eu în parcela teoretică din cîmpul teatral poate fi însă mult mai relevantă pentru felul cum am ajuns să judec aşa cum judec... persecutînd, va să zică, tineretul cronicăresc actual. La sfîrşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, în critica dramatică românească se manifestau distinct mai multe "voci", colective sau individuale. Era, astfel, grupul de cronicari din redacţia revistei de specialitate Teatrul (unde am debutat şi eu), adică Mira Iosif, Ileana Popovici, Virgil Munteanu, Florin Tornea, plus amintirea, vie şi activă încă, a scrierilor Anei Maria Narti, recent (pe-atunci) emigrată în Suedia; aici se practica preponderent o critică analitică, re-creatoare a spectacolului. Era, apoi, pomenitul Valentin Silvestru şi pagina sa, întotdeauna "la zi" şi dedicată adeseori sintezelor, din România literară.

Era, în România liberă, Radu Popescu şi maliţia sa vitriolantă din cronicile "punctuale". Era, la Contemporanul, Dinu Kivu, succedîndu-i prea repede dispărutului Aurel Bădescu şi, la Luceafărul, cred, Marius Robescu; împreună cu Victor Parhon, ei erau "băieţii buni" (adică, de regulă, răi) ai criticii dramatice: iubeau teatrul (şi actriţele...) cu o dragoste ce nu ezita să lovească pentru a îndrepta, să ardă pentru a vindeca. Scriau încă, în diverse publicaţii, "veteranii" N. Carandino, Traian Şelmaru, Mircea Alexandrescu, Radu Albala; erau citite cronicile Nataliei Stancu (în Scînteia) şi ale Margaretei Bărbuţă (în Informaţia Bucureştiului). "Veneau tare din urmă" Cristina Dumitrescu (la România liberă şi Teatrul), Miruna Ionescu (la Scînteia tineretului), Ileana Lucaciu (la Săptămîna). Şi mai erau oameni care se ocupau de teatru - "excentric", adică la radio şi televiziune (!), sau paralel cu alte interese (literatură, traduceri, profesorat ş.a.m.d.); şi nu i-am "listat" decît pe cei ce semnau în publicaţii bucureştene sau naţionale.

Cu două excepţii, toţi cei amintiţi mai sus au ieşit astăzi din critica teatrală, refugiindu-se fie pe tărîmul nevăzut, fie sub alte orizonturi, fie într-o inactivitate (auto)impusă. Nu spun că toţi erau geniali sau, măcar, buni stilişti. Nu spun că toţi izbuteau să impună un punct de vedere, o judecată de valoare, o tendinţă. Spun doar că era vorba (cu derogări neînsemnate) despre oameni inteligenţi, pricepuţi în domeniul lor şi, de multe ori, în domenii adiacente (plastică, muzică, film), despre oameni care ştiau să-şi argumenteze opiniile - fie şi eronate -, putînd da naştere, astfel, unor controverse reale, animate, pasionante, chiar, prin ciocnirea scăpărătoare a argumentelor. Asemenea controverse existau şi ele adăugau, la mişcarea vie a teatrului românesc, condimentul teoretic necesar.

Comparativ, peisajul cronicăresc de azi apare tern, flasc, lipsit de o polaritate reală (căci istoriile cu teatrul "alternativ" şi critica "opozantă" sînt, după părerea mea, patetice tentative de a pompa suflet într-un trup inert - asta, ca să mă exprim foarte delicat) şi... lăsat pe mîna femeilor. Nu-s, de felul meu, misogină (dacă vorba aceasta se poate pune la feminin), dar cred că orice stricare a echilibrului firesc nu poate avea, mai devreme sau mai tîrziu, decît urmări nefericite: este, mă tem, ceea ce se întîmplă în critica teatrală actuală, fie ea "tînără" sau "bătrînă".

Dacă oarecine se întreabă ce legătură are cu scena teatrului tot acest context para-scenic, îi răspund că, aşa cum teatrul e oglinda societăţii, critica e oglinda teatrului. Iar ce se vede în aceste oglinzi mie, uneia, nu-mi place deloc.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Textul contemporan sau oxigenarea celulelor moarte, Mihaela Michailov
 Stagiunea estivală a independenţilor, Cristina Modreanu
 Să batem cîmpii, Alice Georgescu
 Teatru, sex şi apă plată, Oana Stoica
 Pleonasm?, Alice Georgescu
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer