Filmul asiatic e foarte prizat în Europa de Vest în ultimele 2-3 decenii. Chiar şi-n România, sălile sunt pline atunci când se proiectează filme asiatice în cadrul festivalurilor. Probabil că atrage exotismul, dar cu siguranţă că şi calitatea producţiilor asiatice e un motiv serios pentru care europenii îl apreciază.
Există mai multe festivaluri de film asiatic în Europa, dar două dintre ele sunt mai mari: cel de la Deauville (Franţa) şi cel de la Udine (Friuli, Italia). Acesta din urmă a ajuns la ediţia a 8-a anul acesta şi, spre deosebire de alte festivaluri, e centrat pe film comercial asiatic. Pentru că asiaticii produc enorm de multe filme de consum, în principiu pentru piaţa internă. Ele circulă foarte puţin sau deloc în afara ţării de origine sau cel mult a ţărilor din jur pentru că sunt filme de inspiraţie hollywoodiană, doar că multe din ele mai slabe decât cele hollywoodiene. Festivalul de la Udine oferă ocazia (unică în Europa) de a vedea panorame ale cinematografiilor din Extremul Orient: China continentală, Hong Kong, Taiwan, Japonia, Coreea (de Sud), Thailanda, Filipine. Pe lângă acestea, anul acesta a fost realizată o impresionantă panoramă de musicaluri (sau doar filme în care se cântă), cu rarităţi nu doar pentru Europa, ci şi pentru Asia - filme de arhivă.
La rândul ei, Mostra veneţiană acordă o atenţie foarte mare în fiecare an producţiilor asiatice, atenţie care a culminat anul trecut cu retrospective de invidiat de cinema japonez şi chinez.
Cantitativ, Japonia şi China par să o ducă cel mai bine. Japonia a avut 356 de producţii proprii în 2005, cu 46 mai mult decât în 2004. Iar China (considerat al treilea producător din lume, după India şi SUA) a produs 260 de filme în 2005 (faţă de 212 în 2004).
În trecut, industria cinematografică japoneză era preocupată şi fericită dacă reuşea să ţină piept producţiei hollywoodiene invadatoare, care a dominat piaţa distribuţiei de film din Japonia începând cu 1975 şi care ameninţa chiar şi domeniile filmului de animaţie şi al celui cu monştri. În 1998, Hollywood-ul şi-a produs chiar şi propriul Godzilla, iar Toho (mare companie niponă de producţie şi distribuţie), într-un gest aproape suicidar, l-a distribuit în sălile japoneze de cinema! În 2005 însă, industria cinematografică japoneză a câştigat teren în comparaţie cu Hollywood-ul: încasările filmelor japoneze au crescut cu 3,4% faţă de 2004, ajungând la 699 de milioane de dolari americani, adică 41,3% cotă de piaţă (depăşind pentru prima dată 40% în ultimii 8 ani).
Cinematograful din China continentală (exceptând deci Hong Kong-ul) se află în continuare sub semnul contrastelor. Pe lângă producţia oficială, există una tolerată, iar alta underground, cu filme care nu pot fi distribuite în săli. În 2005, China a sărbătorit cu mare fast patriotic aniversarea unui secol de cinema chinez. Iar în străinătate filmele chinezeşti au avut un succes crescând: 18 filme au obţinut 32 de premii la 24 de festivaluri internaţionale. Cenzura funcţionează în continuare, în ciuda promisiunilor autorităţilor de a îndulci reglementările începând cu 2006 (Memoriile unei gheişe e unul din filmele de curând interzise). Totuşi, imagini (şi texte) care până nu demult erau de neconceput în sălile de cinema (catalogate "adult") pot fi acum întâlnite. Pe plan financiar, filmul chinezesc a înregistrat încasări record: 200 de milioane de euro în 2005, estimându-se cca. 300 de milioane de euro pentru 2006!
Pe de altă parte, încasările au scăzut în Hong Kong cu 3,4% faţă de anul precedent.
În plină ascensiune şi poate cea mai în vogă din zonă e Coreea de Sud, cu 85 de producţii în 2005, cu o groază de premii la festivalurile internaţionale şi un festival considerat drept cel mai important din Extremul Orient - Pusan, ajuns la ediţia a 10-a anul trecut. Pe lângă acestea, filmele independente, cu buget mic, au explodat anul trecut în Coreea de Sud. Dintre ele, 17 au reuşit să fie distribuite în cinematografe de artă şi eseu, comparativ cu 3 în 2004. Exploatarea în săli s-a realizat cu sprijin financiar de la Korean Film Council (echivalentul Centrului Naţional al Cinematografiei din România).
Pe lângă cei trei "tigri" cinematografici extrem-orientali, alte cinematografii evoluează mai bine sau mai rău, de la an la an. Filipine, de exemplu, a cunoscut două procese distincte şi contradictorii în 2005: prăbuşirea producţiei de film comercial, de la peste 200 de filme pe an la începutul anilor 1990, la doar 25 anul trecut; şi o explozie de filme independente, realizate în video digital.
Taiwanul, la rându-i, a lansat în săli 25 de filme de lung-metraj anul trecut.
Singapore e, şi el, unul din producătorii mici ai Extremului Orient, dar 2005 a însemnat aniversarea a 40 de ani de la proclamarea independenţei. Ocazie cu care s-a organizat cea mai mare retrospectivă de film naţional din scurta istorie a ţării, cu 31 de lung-metraje şi 15 scurt-metraje, acoperind întreaga perioadă 1965-2005. Tot anul trecut, în ianuarie, s-a înfiinţat Arhiva Asiatică de Film, care în septembrie a scos prima compilaţie DVD de scurt-metraje singaporeze. Ea are ca scop să protejeze şi să conserve filmele singaporeze şi asiatice. În plus, anul acesta va fi înfiinţată Cinemateca din cadrul Muzeului Naţional al Singapore, cu o sală de 250 de locuri.
În sfârşit, unul din producătorii importanţi e Thailanda, iar 2005 a însemnat chiar o creştere, mai ales la capitolul filme cu încasări mari: pentru prima dată, 7 filme au depăşit 1 milion de dolari americani încasări, dintre care unul de arte marţiale (Tom Yam Gong, regia Tony Jaa) a fost cel mai mare succes thai al tuturor timpurilor, cu încasări de aproape 5 milioane de dolari americani.
(Documentare şi bibliografie: catalogul celei de-a VIII-a ediţii a Festivalului de Film Asiatic FAR EAST FILM, Udine, 21-29 aprilie 2006)