O
să-mi spuneţi
că-i un subiect ce pare veşnic la modă. O să vă dau dreptate. O să continui. Trecem astăzi în revistă două... să le spunem filme, versiuni modernizate ale clasicelor mai mult sau mai puţin omonime din anii '70.
În 1972,
The Poseidon Adventure (regia Ronald Neame) a fost
THE Disaster Movie. Un pachebot cu fundu'n sus, un cast baban (Gene Hackman, Shelley Winters, Red Buttons, Ernest Borgnine şi Leslie Nielsen,
as the captain), reţetă (devenită) clasică, dialoguri kitchoase, efecte migălit / insolite şi un Oscar de cântec (
The Morning After). În 2006, teutonul Wolfgang Petersen intră din nou la apă şi semnează (?) un dezastru, la propriu, un film impersonal, greoi şi computerizat, cu un dram de suspans iniţial incitant, apoi
de-a dreptul dezgustător, mai ales după ce burghezul de serviciu îi dă un picior în gură mexicanului cinstit
şi-l trimite în abis... Mai rămâne o oră, pe care o petreci fie căscând, fie încercând să ghiceşti care dintre personaje (Kurt Russell, Richard Dreyfuss, Josh Lucas, Kevin Dillon, Emmy Rossum sau copchilul ăla sinistru) o mierleşte primul. Am (încă) o veste proastă - copchilul scapă...
În 1976,
The Omen a fost
THE Antichrist Movie. Primul film cu adevărat de cinema al lui Richard Donner (care mai cochetase cu marele ecran prin anii '60, în timp ce regiza seriale TV), un
cast serios (Gregory Peck, Lee Remick, David Warner), dialoguri
spooky, sperieturi eficiente plus un Oscar de muzică (singurul primit vreodată de Jerry Goldsmith şi absolut meritat). În 2006, irlandezul John Moore semnează un soi de
copie la indigo (deloc surprinzător - scenaristul e acelaşi David Seltzer!), care nu sperie decât prin stângăciile de
mise-en-scène şi erorile de casting (Liev Schreiber şi David Thewlis mai merg, Julia Stiles şi Pete Postlethwaite sunt
de-a dreptul penibili). Rămânem cu o decapitare spectaculoasă şi cu Mia Farrow pe post de "
nanny from hell", ceea
ce-mi aduce aminte că am chef să revăd
Rosemary's Baby. Ceea ce vă doresc şi vouă.