Un rîs omeric - American Dreamz

În comedia satirică hollywoodiană American Dreamz, Dennis Quaid joacă rolul unui preşedinte american deprimat. Motivul depresiei lui este situaţia din Orientul Mijlociu, pe care n-o mai controlează. De fapt, judecînd după încruntătura nedumerită cu care întîmpină orice informaţie, preşedintele n-a controlat niciodată nimic, nici măcar situaţia propriului şliţ. Nu ni se spune cum a ajuns preşedinte, dar, la un moment dat, ni se sugerează că a urmat exemplul tăticului său. Ni se mai sugerează că, în trecut, a avut probleme cu băutura. Am, aşa, ca un fel de senzaţie că toate astea sînt aluzii la o persoană reală, dar să fiu al naibii dacă am vreo idee despre cine ar putea fi vorba. În fine, preşedintele e atît de deprimat încît s-a apucat de citit. Cînd o vede şi pe asta, asistentul său (un Willem Dafoe foarte deghizat) intră imediat în acţiune şi îi aranjează o serie de apariţii la televizor, ca să-i ridice la loc moralul şi cota de popularitate. Una dintre emisiunile respective este o emisiune-concurs difuzată în toată lumea şi dedicată descoperirii de noi talente muzicale. Îl vedem pe realizator (Hugh Grant) instruindu-şi echipa de descoperitori: "Nu-i vreau doar talentaţi, ci şi umani. Şi prin umani înţeleg cu defecte. Şi prin oameni cu defecte înţeleg ciudaţi. Deci aduceţi-mi nişte ciudaţi." Satira e şi aici la fel de la îndemînă ca în cazul lui Bush şi după 20 de minute realizezi că filmul riscă să fie prea leneş - să se mulţumească să puncteze la ocaziile evidente, prin execuţii banale -, dar tot e o plăcere să-l vezi pe Grant într-un rol de ticălos - exprimîndu-şi plictisul prin fiecare clipire, jucîndu-se cu frazele pentru că asta-i singura distracţie pe care o poate scoate din conversaţia cu genul de oameni cu care s-a obişnuit să vină în contact: "Vreau pe cineva de care să rîd, pe cineva de care să-mi fie milă, pe cineva de care să mă îndrăgostesc, pe cineva cu care să mă masturbez. Vreau un evreu. Şi un arab."

Întîmplarea face ca arabul ales, Omer (Sam Golzari), să aparţină unei grupări teroriste. De felul lui e un tip blînd, dar se simte dator faţă de memoria mamei sale ucise de o bombă americană. Problema e că mama lui i-a transmis dragostea ei pentru musical-ul american, iar Omer nu ştie ce-i datorează mai tare: să-l omoare pe preşedinte sau să cîştige? În orice caz, prestaţia lui e cel mai bun lucru din film - în special mişcările de dans ("Parcă ar fi călcat pe un scorpion", comentează unul dintre tovarăşii lui de luptă urmărindu-l la televizor) şi formula de încheiere: "Aţi fost omerizaţi!". În ceea ce-l priveşte pe evreu (un cantor pe nume Glickstein), cred că ar fi fost concurentul meu preferat dacă regizorul-scenarist Paul Weitz şi-ar fi făcut puţin timp şi pentru el. Din păcate, Weitz nu-şi face timp pentru nici un concurent în afară de Omer şi de "accesoriul pentru masturbare" cerut de Hugh Grant: o fată de la ţară, ahtiată după glorie (un rol fără surprize, deşi Mandy Moore îl joacă foarte sigur). În rest, concursul, care ar fi trebuit să fie un delir, trece ca o abureală: din două secvenţe de montaj ajungem în finală.

Mi s-ar putea răspunde că Weitz e obligat să-şi împartă muniţia şi talentele de ochitor între mai multe ţinte mari, una mai tentantă ca alta, dar atîtea personaje promiţătoare şi totuşi neglijate - impresarul fetei, asistentul preşedintelui - anunţă că e ceva în neregulă cu talentele lui de ochitor; un adevărat talent satiric ar fi fixat personajele astea din cîteva replici. Adevărul e că Weitz, deşi a plecat după vînat mare, n-are ce-i trebuie: n-are destulă dorinţă de a ucide, n-are destul fier în sînge şi destul acid în salivă. După cum s-a văzut şi în filmele lui precedente, About a Boy (tot cu Hugh Grant) şi In Good Company (tot cu Dennis Quaid), talentul lui trage spre bunele sentimente. Există ceva şovăielnic pînă şi în ticăloşia personajului lui Grant. Nici măcar preşedintele nu-i chiar atît de rău: la final îşi cere scuze în direct pentru harababura din Orientul Mijlociu.

Ce-i asta? E wishful thinking - tendinţa de a îneca amarul realităţii în dulcele fanteziei. Foarte frumos, dar parcă filmul pornise hotărît să înece amarul realităţii în sîngele fanteziei - al fanteziei răzbunătoare. Nu e mare scofală să-l masacrezi pe Bush, dar, dacă te-ai apucat de treaba asta, du-o pînă la capăt - dă-i sînge spectatorului, îmbată-l, grizează-l. Sau, dacă nu poţi şi nu poţi, măcar omerizează-l.