Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Pleonasm?


Alice Georgescu

Dilema Veche, iulie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prin hazardul împrejurărilor şi voinţa oamenilor (sau invers), am ajuns, de cîteva luni, să lucrez într-o importantă instituţie de spectacole. Este cea mai sigură metodă imaginabilă pentru a-ţi pierde, în timp-record, toate iluziile despre Teatru ca Artă cu Majusculă şi totodată - dialectică perfidă! - singura prin care poţi să-l cunoşti cu adevărat, să-i guşti sevele şi otrăvurile, să-i descifrezi ritmurile şi sunetele, aşa cum nici o şcoală şi nici o carte din lume nu ştiu să te înveţe. Odată îmbătat de mirosul scîndurii (nu-i o vorbă goală) şi orbit de lumina reflectoarelor, chiar şi aşezat în sala pustie de lume - ba, poate, mai abitir aşa -, nu mai vezi la fel spectacolul terminat, în nici un alt teatru în care intri pe urmă. Totul e altfel, mult mai bine şi, în acelaşi timp, mult mai rău. Nici pomeneală să ţi se tocească sensibilitatea, să nu mai poţi deosebi inspiraţiile geniale de găselniţele stupide, nici gînd să ţi se pară toţi actorii minunaţi ori perfect banali, nici vorbă să rămîi la toate rece ori să te emoţionezi din nimic. La fel ca înainte, te poţi lăsa fermecat sau poţi ieşi complet în afara jocului, doar că acum, altfel decît înainte, ştii exact de ce ţi se întîmplă una ori cealaltă. Ca şi nenea Iancu (nu putea fi decît om de teatru!), vezi enorm şi simţi monstruos, dar descoperi pe loc ce îţi dilată pupila şi îţi ascute nervii; te afli, concomitent, înăuntrul şi în afara lor, pe scenă, şi înăuntrul şi în afara ta, în sală. E o senzaţie morbidă şi delicioasă. E o experienţă unică.

Singura problemă, din cît mi-am dat seama pînă acum, e că începe să-ţi placă mai mult să vezi cum se face decît ce s-a făcut; spus mai savant, mai mult procesul decît rezultatul. Să-ţi placă sau, în fine, să nu-ţi placă să vezi cum reuşeşte un actor să fie personajul; sau să nu fie. Să vezi ce poate şi ce nu poate - şi cît. E o aventură care îţi rafinează percepţia şi-ţi înteţeşte senzaţiile. Devii mai rapid în reacţii şi mai necruţător în opinii. Cînd îţi place, adori, cînd nu-ţi place, deteşti. Şi ajungi, destul de repede, să-l înţelegi deplin pe Shakespeare cînd îi previne pe cetăţenii paşnici împotriva actorilor ("Mai bine să ai parte de un epitaf rău după moarte decît de bîrfa lor cît eşti în viaţă"), dar şi cînd îi previne, tot în Hamlet, pe actori împotriva cetăţenilor paşnici care pot, cu rîsete prosteşti, să corupă frumuseţea unei scene, să strice măsura justă a unui gest ori a unei intonaţii. În cea mai apropiată de viaţă dintre arte, arta şi viaţa au voie oricînd să se întîlnească, dar NICIODATĂ, să se confunde. Amestecul este primejdios pentru amîndouă. Lecţia aceasta, nescrisă altundeva, o ştiu bine actorii mari; se nasc, probabil, cu ea în sînge.

Iată, însă, că am spus o vorbă grozavă: actorii mari. Teoretic, aici ar trebui să identificăm un pleonasm; ori, mai bine, un oximoron? Cum adică, actor mare? Este cu putinţă, prin urmare, să existe şi actori mici? (Sau, mă rog, nu chiar aşa de mari?) La fel ca şi alte noţiuni definitive - absolut, etern, perfect, peren ori... definitiv -, aceea care exprimă ideea de artist creînd pe scenă (de artist, în general), n-ar trebui să poată suporta, nici măcar în scopuri pedagogice, grade de comparaţie. Ar trebui, cînd spui actor, să însemne automat actor mare. Ar trebui...

Practica zilnică ne învaţă că, în Teatru şi în teatre, actorii mari se ivesc rar - şi se pot pierde atît de repede... Am avut norocul (şi el, rar) să-i văd în repetiţii, cîteva zile la rînd, pe trei actori mari, pe numele lor Mariana Mihuţ, Valeria Seciu şi Victor Rebengiuc. I-am înşirat alfabetic, punîndu-l pe domn la coadă, pentru că în două dimensiuni nu am cum să-i aşez pe toţi alături şi, totodată, pe fiecare în prim-plan. Nu apar toţi în acelaşi spectacol - de fapt, apar în trei spectacole diferite - şi nici nu se aflau, la repetiţiile despre care vorbesc, singuri pe scenă; dimpotrivă, aveau în jur (mulţi) alţi actori, dintre care unii, mai tineri, promiţători sau interesanţi sau conştiincioşi sau utili; sau toate la un loc. Şi totuşi ceva, n-aş şti să spun ce, îi individualiza pe dată din grup, îi lumina diferit, mai strălucitor, îi deosebea de ceilalţi. Nu erau "statutul" sau ifosele de vedetă - astea se întîlnesc, de obicei, acolo unde nu ar avea nici un motiv să apară -, nici faptul că eu ştiam dinainte că am în faţă nişte "monştri sacri". Era, la Victor Rebengiuc (într-o repetiţie unde intervenţiile regizorale se produceau des şi întrerupeau desfăşurarea acţiunii), o promptitudine şi o corectitudine a receptării sugestiilor, urmată de o precizie a execuţiei care îţi evocau, toate, vibraţia vie a unui Stradivarius sub mîna muzicianului - fie mîna aceasta expertă sau şovăitoare. Era, la Valeria Seciu (într-o repetiţie "de lucru", cu sufleur foarte prezent), o repeziciune şi o curăţenie a transformării cuvîntului "alb", auzit sau citit, în replică, în cuvînt teatral, care aproape că îţi tăiau respiraţia. Era, la Mariana Mihuţ (într-o repetiţie foarte avansată), o stăpînire atît de autoritară a rolului şi o naturaleţe atît de uluitoare a tonului şi atitudinilor încît, în sala unde spectacolul "curgea" pentru numai patru-cinci persoane, te simţeai cumva stînjenit, ca un spion pătruns în intimitatea vecinilor de apartament. Şi mai era, la toţi trei, o senzaţie de uşurinţă, de simplitate, de aşa trebuie să fie, de bine şi de frumos care ştergea ca prin minune imperfecţiunile din jur, de parcă atingerea acelui ceva misterios ar fi avut puterea să transforme totul. Viaţa devenea artă şi arta devenea viaţă, rămînînd totuşi fiecare la locul ei. În astfel de momente, eu, una, îmi recapăt toate iluziile despre Teatru ca Artă cu Majusculă.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Textul contemporan sau oxigenarea celulelor moarte, Mihaela Michailov
 Stagiunea estivală a independenţilor, Cristina Modreanu
 Să batem cîmpii, Alice Georgescu
 Teatru, sex şi apă plată, Oana Stoica
 Cultura la sate, Radu Pavel Gheo
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer