Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

Să batem cîmpii


Alice Georgescu

Dilema Veche, iulie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aşa cum am explicat şi acum cîteva luni, cînd am produs primul episod al "serialului" (vezi linkuri către celelalte articole în pagina autoarei), ideea şi titlul lui sînt împrumutate din Joia dulce de John Steinbeck (o carte care stă la căpătîiul meu, metaforic vorbind, de vreo trei decenii) şi funcţionează, ca şi în roman, pe post de interludiu: cînd ai obosit să tot vorbeşti despre lucruri serioase (ori cînd nu mai ai idei serioase), te apuci să înşiri cîte în lună şi-n stele - să baţi cîmpii, adică; dar, pentru a nu-l obliga pe cititor să înghită digresiunile tale, îl previi din capul locului că va avea parte nu de consideraţiuni pertinente şi judecăţi profunde, ci de fleacuri, divagaţii, aiureli, pe care, dacă doreşte, le poate lăsa liniştit deoparte. Desigur, metoda păcătuieşte prin onestitate excesivă: dacă toţi autorii ar proceda aşa, trei sferturi din ceea ce s-a scris - dar, mai ales, se scrie - în lume ar rămîne, probabil, necitit. (Cu ce efecte salutare, nu mai e nevoie să precizez.) Aşadar, să batem cîmpii.

Una dintre expresiile cu foarte largă circulaţie în teatru este "Actorii sînt nişte copii mari". Evident, cei care o folosesc în primul rînd, de cum li se iveşte ocazia (ba chiar fără nici o ocazie), sînt actorii înşişi. Asta vrea să însemne că, la fel ca şi copiii, ei sînt scutiţi să spună sau să facă lucruri cu sens, ori, după ce le spun sau le fac, sînt scutiţi să suporte consecinţele. Altfel zis, un actor poate fi, la repetiţii sau în relaţiile sociale curente, nepunctual, neserios, năbădăios, fără ca regizorul, directorul şi restul lumii să aibă dreptul moral de a-l trage la răspundere. (Te pui la mintea copilului?!) Pe de altă parte, el, actorul, are - prin Constituţie, ca să spunem aşa - dreptul, sau chiar datoria, de a aştepta compătimire, simpatie, dragoste pentru cel mai mic neajuns care i se întîmplă pe scenă sau în afara ei; şi asta, din partea oricui: regizor, director, dramaturg, critic, restul lumii. Oricine procedează altfel devine, automat, căpcăun - mîncător de copii. Dar... cui să-i demonstrezi că expresia în chestiune este, luată în acest înţeles superficial, profund dăunătoare? În nici un caz actorului, mînca-l-ar mama!

"Ca să lucrezi în teatru, trebuie să fii sănătos!", exclama nu demult, pe un ton deopotrivă provocator şi resemnat, o actriţă dintr-o importantă instituţie de spectacole. Într-adevăr, teatrul e ca o uzină cu foc continuu: în permanenţă cineva repetă la ceva, în permanenţă cineva are nevoie de ceva. Nemaivorbind despre munca propriu-zis scenică. Pentru un om "din afară" e surprinzător să descopere că, printre actori, cel mai teribil păcat şi cea mai infamantă crimă este absenţa de la spectacol. Un actor din cauza căruia s-a suspendat o reprezentaţie e privit de colegii săi cu neîncredere şi reproş încă multă vreme după ce faptul s-a consumat. Iar suferinţa fizică nu este o scuză acceptabilă: pe scenă urci (şi în scenă rămîi) şi cu febră de 39 de grade, şi cu piciorul fracturat, şi - ferească Dumnezeu - cu infarctul declanşat. În timp ce în oricare altă meserie e nevoie de mult mai puţin de-atît pentru un chiul în regulă "pe motive de boală", o lege nescrisă pedepseşte, în teatru, orice abandon nemotivat de altceva decît de moarte. Ori de cîte ori mai mulţi oameni de teatru se adună în jurul unui pahar (care poate fi cîteodată, în ciuda prejudecăţilor "civile", un pahar de ceai sau, pur şi simplu, un pahar de vorbă), discuţia ajunge, mai devreme sau mai tîrziu - dar negreşit! - la amintiri şi anecdote "de profil". Se povestesc întîmplări adevărate (parţial, măcar...) din turnee, spectacole, repetiţii, întîmplări ai căror protagonişti sînt, îndeobşte, actori, dar şi sufleori sau maşinişti (mai rar, dramaturgi, regizori, scenografi sau chiar critici) în viaţă sau demult plecaţi dintre noi, întîmplări hazoase ori un pic triste, farse jucate între colegi, păţanii cu felurite autorităţi, "bîlbe" celebre.

Uluitoare este, atunci cînd eroul e o figură aflată pe tărîmul umbrelor, senzaţia de realitate pe care o instituie, întotdeauna, aceste povestiri, indiferent cine ar fi povestitorul şi cît har epic ar avea. Căci, în relatare, Lucia Sturdza-Bulandra este "doamna Bulandra" şi Ion Manolescu, "domnul Manolescu", Sică Alexandrescu este "maestrul Sică", Tudor Muşatescu, "nea Tudorică" şi Gheorghe Cozorici, "Ghiţă". O familiaritate plină de respect leagă cu fire nevăzute toate personajele scenei din toate timpurile, într-un prezent continuu ce garantează o clipă de viaţă în plus acestor făpturi făcute să trăiască doar cît trăieşte arta lor. Care trăieşte doar cît trăiesc ele. Şi ca să închei pe o notă veselă, iată o asemenea anecdotă, pe care am auzit-o povestită de trei ori, de trei rapsozi diferiţi (care, fireşte!, participaseră nemijlocit la acţiune); întrucît nici personajul central nu era, în două dintre naraţiuni, acelaşi, nu citez nici un nume - în fond, importantă e acţiunea... Într-un lung turneu prin provincie, cu trenul, un bătrîn actor talentat, dar nu prea şcolit, îi cere povestitorului, ca să-şi mai treacă timpul, ceva de citit. "Nene X", zice acesta, "n-am la mine decît Hamlet". "Ce-i asta?" "O piesă englezească, mai veche." "Ei, dă-o, dacă n-ai altceva." A doua zi, luîndu-şi cartea înapoi, povestitorul întreabă, făcîndu-le cu ochiul celor din preajmă: "Şi cum ţi s-a părut, Nea X?" "Ehei, băieţi, piesa-i bună, da' rolul e greu al dracului. Păi, cînd ai monologul ăla... cel puţin cinci minute singur în scenă... ce faci cu mîinile în tot timpu' ăsta?!" Nenea X, naiv, nu prevăzuse apariţia regiei moderne.




0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Textul contemporan sau oxigenarea celulelor moarte, Mihaela Michailov
 Stagiunea estivală a independenţilor, Cristina Modreanu
 Teatru, sex şi apă plată, Oana Stoica
 Pleonasm?, Alice Georgescu
 Cultura la sate, Radu Pavel Gheo
 Alte articole


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer