După ce şi-a legat numele, în anii '80, de serialul Miami Vice, regizorul şi scenaristul Michael Mann se întoarce la poliţiştii Sonny şi Rico, la costumele şi maşinile lor elegante. Cu un stil în lungmetraj deja consolidat de Heat, Inside Man şi Collateral, Michael Mann atacă vechea iubire căutînd seminţele tari în pasta unei producţii afişat comerciale.
Da, e adevărat, Colin Farrell ar putea fi luat drept frate vitreg al lui Don Johnson, numai că are nerv şi viaţă interioară. Spre deosebire de Johnson, ambivalenţa îi permite să fie în acelaşi timp ca scos din reviste, dar şi ca dintre paginile romanelor ruseşti. Ce a descoperit, printre alţii, şi Terrence Malick la el (în The New World) foloseşte Michael Mann cînd îl aşează în postura poliţistului sub acoperire picat în miezul unei semi-dileme de tragedie antică. Eroul nu se zbuciumă însă prea mult între datoria de poliţist şi pasiunea pentru infractoarea chineză care spală bani. El aruncă apa din covată şi o scapă basma curată, salvînd-o, şifonîndu-şi conduita profesională.
Filmul lui Michael Mann are părţi bune şi părţi mai puţin bune. Este la fel de neobişnuit decupat ca şi Collateral, filmat tot în high-definition şi dă impresia că arată nişte unghiuri ciudate ale Americii pe care nu le ştiai. Brandul Miami Vice a fost o provocare. Michael Mann îl somatizează prin costume scumpe, maşini şi şalupe "bengoase", dar şi printr-o anulare a distanţelor şi a punţilor dramaturgice (ajutată şi de decupaj) care face ca toate locurile unde se întîmplă ceva să pară lipite şi filmul să curgă rapid. Scenariul e strîns şi asta e periculos, pentru că mare parte dintre amănuntele privind intriga rămîn ininteligibile. În mare, filmul tratează despre cazul celor doi poliţişti parteneri care se infiltrează în rîndurile unei mari organizaţii care se ocupă cu traficul şi cu spălarea de bani. Pentru că organizaţia e extinsă în toată lumea, "harta" scenariului trebuia să dea impresia că lumea nu e un loc atît de mare, din moment ce e uşor de acoperit.
Printre părţile nereuşite ale filmului plasez şi neverosimilitatea, previzibilitatea şi rigiditatea marelui amor dintre poliţistul Sonny şi infractoarea în negru, Isabella (o Gong Li picată ca musca-n lapte). Cele două personaje "capotează" de la a doua întîlnire şi, aşa cum se comportă, te fac să te gîndeşti că nu sunt atît de tari pe cît se pretind, dar şi că regizorul introduce povestea de amor în acelaşi sertar cu maşinile mişto şi bărcile cu motor superrapide (pe care le eroul le conduce cu o mînă, căci vorbeşte la mobil). Nu ştiu însă cît de vizibil e vălul ironic aruncat peste latura glamour a filmului şi nici dacă el există. Înclin să cred că Michael Mann a mers pe muchie şi că a alunecat. La fel cum a alunecat şi cînd a încercat să aprofundeze limita dintre bine şi rău pe care o trec eroii. Limită care devine neimportantă şi de negăsit în agitaţia scenariului. Interesant ar fi fost ca filmul să exploreze asemănarea actorului cu poliţistul care se pregăteşte să lucreze sub acoperire. Dar Michael Mann a preferat să ia subiectul mare, deloc amplu ori original, să-l spargă, să-l mărunţească bine de tot, franjurînd fiecare margine. Montat, materialul dă impresia de bogăţie şi e foarte bine filmat, şi de fapt îţi vine greu să-l boscorodeşti pe regizorul care îşi cunoaşte meseria atît de bine. Ai spune mai degrabă că s-a pripit cu scenariul.
Miami Vice - 2006,
scenariul şi regia Michael Mann;
cu: Colin Farrel, Jamie Foxx, Li Gong, Naomie Harris, Ciarán Hinds, Justin Theroux.