mai 2003
Element necesar în economia prezentei ediţii a Săptămânii Internaţionale a Muzici Noi, concertul simfonic susţinut de Orchestra de cameră radio condusă de Ludovic Bacs a însemnat pentru public - parcă mai numeros ca de obicei, în astfel de cazuri - o reîntâlnire nu doar cu o garnitură solistică de vârf, ci şi cu un univers introspectiv în care afectul receptorului a pendulat sonor între condensări temporale şi dilatări multidimensionale slujite mult mai bine din punct de vedere acustic de evoluţia unui aparat orchestral amplu.

Dacă în cameralele festivalului - cărora le-a revenit partea leului, ca de obicei - climatul de introspecţie sonoră este favorizat de intimitatea proprie genului, în cazul unui "simfonic", chiar dacă este vorba despre o orchestră de cameră extinsă, bogăţia timbrală are, cel puţin din punct de vedere fizic, o arie mult mai largă de exprimare. La aceasta se mai adaugă, ca un factor de primă importanţă în special în cazul muzicii contemporane, întâlnirea cu individualităţi solistice de mare forţă precum clarinetistul Emil Sein (Spania), trombonistul Barrie Webb (Marea Britanie), saxofonistul Daniel Kientzy (Franţa), iar din România flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi violistul Ladislau Csendes. Pe de o parte evoluţia tuturor a demonstrat încă o dată forţa receptorului contemporan de a provoca la maximum resursele tehnice, afective şi intelectuale ale interpreţilor, iar pe de altă parte forţa de transmitere şi îmbogăţire a mesajului compozitorului a unor individualităţi charismatice precum soliştii serii s-a făcut din nou simţită, spre încântarea publicului.


(Emil Sein, Barrie Webb)


Pentru reuşita concertului un rol esenţial a fost jucat de seniorul Ludovic Bacs, nume important în galeria elitelor interpretative de repertoriu contemporan de la noi. Din fericire, modul în care Orchestra de cameră radio a înţeles să-şi asume sarcina de acompaniator al unui repertoriu atât de special nu poate decât să dea speranţe că într-un viitor, sperăm nu foarte îndepărtat, această atitudine profesionistă va fi însuşită şi de alte colective... mai mari.

Argumentul reuşitei concertului a apărut de la prima lucrare, Rafael Diaz - "... y morire en la madrugada" - în care publicul a venit în contact cu un spectru de trăiri aflate la graniţa dintre un ultim vis şi o realitate ce urmează să-şi înceteze existenţa. De această dată, vehiculul inspirator a venit din sfera literaturii, a lui Federico Garcia Lorca, mai precis. Atmosfera de "strigăt în somn", întretăiată de acea viaţă retrăită "într-o secundă" înaintea morţii a fost recreată sonor de temperamentul complex al lui Emil Sein, care a creat prin intermediul clarinetului midi un univers sonor surprinzător.

La o altă extremă s-a situat reîntâlnirea cu Concertul nr. 3 pentru flaut şi orchestră "Cercuri magice" de Doina Rotaru, dedicat unui instrument de predilecţie pentru autoare. Ion Bogdan Ştefănescu a abordat şi de această dată cu strălucire partitura, probându-şi pe lîngă calităţile de instrumentist şi pe acelea de showman, atât de necesare pentru a integra publicul în actul comunicării artistice. Ideea sonoră propusă de Doina Rotaru s-a desfăşurart într-o zonă luminoasă, în care discursul solistic a pendulat pe întregul ambitus al instrumentului (flaut bas, alto, în do şi piccolo).

Seria întâlnirilor-surpriză cu instrumente aflate rar în postura solistică, cum a fost cazul cu clarinetul midi al lui Emil Sein sau flautul bas al lui Ion Bogdan Ştefănescu, a continuat cu lucrarea pentru trombon şi orchestră de Vladimir Scolnic, Time Interferences. Extrem de plăcută a fost reîntâlnirea cu Barrie Webb, acelaşi solist strălucitor ce exploatează cu ardenţă posibilităţile timbrale ale instrumentului. Asistând la repetiţie, am constatat cu surprindere că solistul britanic, altminteri un "veteran" al prezenţelor pe scena S.I.M.N., vorbeşte cursiv româneşte, comunicarea cu compozitorul precum şi cu partenerii de scenă decurgând aproape perfect.

(Ionuţ Bogdan Ştefănescu)


De la dimensiunile temporale suprapuse ale lui Scolnic (compozitor israelian de origine română), parcursul imaginativ propus de următoarea lucrare poposeşte în zona "melancoliei furioase" aşa cum a gîndit-o Anatol Vieru, inspirat de sonorităţile Orchestrei de cameră din Moscova. În Malinconia furiosa pentru violă şi orchestră de coarde am asistat la un dozaj al tensiunilor stăpânite suveran de Ladislau Csendes, sub o tuşă lirică dominatoare.

Ultimul act al reîntâlnirii cu minunaţii protagonişti ai serii s-a încheiat cu Chant sepulcral pentru saxofoane şi orchestră de Serge Belimov ce l-a avut ca solist pe Daniel Kientzy, a cărui colaborare intensă cu festivalul de muzică nouă de la Bucureşti l-a adus pentru a zecea oară pe scenele manifestării. Atuurile interpretului specializat în acest gen de muzică şi respectul pentru partitură şi autor, cu atât mai mult atunci când ea este o primă audiţie absolută, îl personalizează pe Daniel Kientzy între soliştii de acest gen.

Un concert cu cinci solişti este cu adevărat o performanţă. O întrebare, probabil retorică în condiţiile constrângerilor financiare cu care se confruntă de fiecare dată Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, este în ce măsură numelor acestor "fideli" ai festivalului nu li s-ar putea alătura mai multe nume care nu au ajuns până acum la Bucureşti, dar care să se bucure de o ţinută profesională de aceeaşi altitudine.


PS:

Programul SIMN 2003

Citiţi alt material despre SIMN în Clickantabil

Ascultaţi cîteva piese semnate Irinel Anghel în Muzica în mp3-uri

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus