Cinci ani sunt o aruncătură de băţ şi regizorul Paul Greengrass ştie asta. Amintirea atacurilor teroriste de la 11 septembrie e încă dureroasă. Dar poţi să pretinzi că ele n-au existat, să faci - dacă eşti cineast - filme de aventuri sau cu terorişti în abstract? Cineastul a găsit formula perfectă care nu agresează nici memoria victimelor, nici rănile crude ale rudelor. United 93 e un film impresionant, cu atît mai mult cu cît nu foloseşte nici un truc, e cît se poate de realist. Premiera lui a avut loc în acest an la Cannes, dar el a intrat pe ecranele româneşti cu puţin înainte ca un alt film pe aceeaşi temă, World Trade Center de Oliver Stone, să aibă premiera la Festivalul de la Veneţia.
Paul Greengrass, cu antecedentul său numit Bloody Sunday, care în 2002 refăcea momentul 30 ianuarie 1972, şi cu o trecere prin filmul de aventuri & acţiune - bine condus şi cu un excelent simţ al ritmului (Bourne Supremacy - 2004) a atacat cu multă siguranţă dar şi precauţie subiectul atacurilor teroriste din 2001. S-a consultat cu familiile şi prietenii celor aflaţi în zborul cu numărul 93 al companiei, s-a documentat pe lîngă controlorii de zbor - pe unii i-a şi luat în film, în roluri de... controlori de zbor.
Filmul lui e o reconstituire, mult mai dramatică şi mai veridică decît cele pe care le vedem uneori pe Discovery. O dată că Greengrass n-a vrut actori cunoscuţi. Cei pe care i-a ales arată ca nişte oameni obişnuiţi, ca noi, ar putea fi chiar cei din avion. Pe urmă că regizorul imaginează lucrurile care s-au putut întîmpla şi despre care nu se ştie, prin forţa împrejurărilor, nimic. În al treilea rînd vine faptul că melodramaticul, figurile de stil, acroşeurile pătimaşe lipsesc. Dar filmul te loveşte în plex şi te lasă mut la final. E strîns filmat, dar urmăreşte bornele timpului real. Ţine 90 de minute, aproximativ durata reală a evenimentelor, de la check-in-ul pasagerilor pînă la prăbuşire. Dialogurile sunt veridice şi, chiar dacă există mai multe puncte de vedere - urmînd mai ales alternanţa turnuri de control-avion, ţi se dă senzaţia că eşti martor. Mai important e că cineastul nu se pune în postura de judecător. El reconstituie faptele şi ni le aşează în faţa ochilor. Mai e nevoie să arăţi cu degetul cînd realitatea e atît de elocventă?
United 93 ar putea fi luat ca un tratament de desensibilizare pentru cei cărora le e teamă de avioane dacă n-ar exista în spate tragicele evenimente pe care le evocă. Am auzit de oameni cărora li s-a făcut rău uitîndu-se la film. Nu acesta e scopul lui. Maniera lui de a se apropia de realitate e copierea aproape în oglindă. Filmul începe cu facturarea biletelor şi se termină, ca o lovitură de măciucă, atunci cînd avionul intră cu botul în iarbă. Rece şi implacabil - aşa cum se întîmplă orice tragedie. Reconstituind fără piruete ori glicerină tragedia singurului avion din cele patru, ai cărui călători au aflat că sunt deturnaţi de terorişti, Paul Greengrass le aduce cel mai curat omagiu. Iar faptul că nu pune ramele artisticului demonstrează poate şi că în inconştientul colectiv urmele tragediei sunt calde încă.
Zborul United 93 / United 93 - 2006,
scenariul şi regia Paul Greengrass,
cu: Christian Clemenson, Trish Gates, Polly Adams, Cheyene Jackson.