Iar M. Night Shyamalan spune, am citit în caietul de presă: "Trebuia să cred că toate lucrurile pe care le spun sînt adevărate pentru ca să pot face filmul". "Eu chiar sper că aceste lucruri sînt adevărate. Trebuie să le credeţi ca să percepeţi mesajul." Iar eu îl iubesc pentru asta pe M. Night Shyamalan, pentru că şi eu cred că aceste lucruri sînt adevărate, nu ştiu cum să zic, atît timp cît credem nu sîntem pierduţi, şi Nimicul, cel fără formă din Poveste fără sfîrşit, nu poate muşca nici un pas din Fantasia.
Mi-a plăcut Lady in the Water nu numai pentru că îmi place Shyamalan şi pentru că la fiecare vizionare filmele lui se desfoaie de sens, par tot mai simple şi în acelaşi timp tot mai profunde, ci şi pentru că filmul de faţă e un fel de E.T., deci e dintre prieteni. Narful Story e descoperit de Cleveland, îngrijitorul unui fel de bloc, în piscină. Narful trebuie ajutat să plece la ai lui. Cei doi se împrietenesc şi ajutorul e reciproc. Ca în parabola îngerului: nu ştii care e îngerul dintre cei doi. Lady in the Water e un basm, ideea i-a venit regizorului în viaţa de tătic, spunîndu-le poveşti celor două fetiţe ale sale. "Ştiaţi că pe fundul piscinei locuieşte cineva?" (Cînd eram mică mă motivam să mănînc toată supa imaginîndu-mi că pe fundul farfuriei se deschide o trapă cu scări).
Aşa cum ne-a obişnuit, Shyamalan spune lucruri foarte serioase sub învelişul unui basm sau al unei poveşti detectiviste ori paranormale. Dincolo de toate, filmele lui sînt metafizice, dar, în acelaşi timp, umane. Miezul filmului de faţă nu mai e credinţa, ca în Signs - personajele iau un narf pentru un narf, cred fără să cerceteze -, ci rostul fiecărui om pe pămînt şi legătura dintre un om şi celălalt. Această frăţie dictată de legături care n-au treabă cu apartenenţa la aceeaşi familie, limbă, interese sau plăceri e mai degrabă ontologică. Pur şi simplu asta e: ce i se întîmplă unuia îi influenţează pe toţi. Cînd un personaj spune: "Moartea unuia dintre noi are legătură cu noi toţi", mi-a trecut prin minte că se referea la Cristian Nemescu. Iar azi-noapte, cînd un fluture cu portocaliu pe aripi mi-a intrat la ora 3 în balcon, mi-am adus aminte şi de film.
Filmul are mult E.T.
Filmul te invită la un joc de-a detectivii, la dezlegarea unui set de ghicitori. Cine poate fi "vindecătorul"? Dar "păzitorul"? Dar ceilalţi participanţi la ritualul de salvare a narfului, conform basmului asiatic? Presupunerile sînt fluide, ele se pot modifica în permanenţă. Mai multe personaje s-ar potrivi pe un singur post, dar numai unul e făcut să stea pe acel post. Şi asta ar trebui să înţelegem la timp.
Doamna din apă are mult E.T., puţin Vrăjitorul din Oz şi puţin Hitchcock. Dar are, pentru prima oară cred la Shyamalan, referinţe critice la adresa celor care dau cu băţul zdranga-zdranga pe hîrtie şi se uită de sus la filme, fără să înţeleagă ce înseamnă, de fapt, să le faci, adică la critici. Secvenţele cu ochelaristul şi antipaticul critic de film - mai ales cea în care cade victima lui Scrunt - sînt foarte comice, el crede că deţine toate cheile cunoaşterii, pentru el totul e clar de la început, de aceea, nu?, e şi ucis tocmai după ce prevăzuse că, potrivit reţetei, poate scăpa viu. Dar Shyamalan merge mai departe de răfuiala "fizică" şi se joacă cu noi. Pe eroină o cheamă Story. Ea trebuie salvată şi poate fi salvată doar cînd toate elementele îndeplinesc numai şi numai rolurile pentru care au fost create. Iată cum metafizica poate face atingere cu naratologia.
Doamna din apă / Lady in the Water, 2006.
Regia şi scenariul: M. Night Shyamalan.
Cu: Paul Giamatti, Bryce Dallas Howard, Bob Balaban, Jeffrey Wright, Sarita Choudhury, M. Night Shyamalan.