Cîntăreaţa cheală se piaptănă la fel...

Francofonie cu chelie

Ar fi fost bine dacă toţi cei nemulţumiţi de aglomeraţia şi deruta circulaţiei din Bucureşti în zilele Sommet-ului francofoniei ar fi putut veni la teatru să vadă Cîntăreaţa cheală de Eugène Ionesco. În liniştea sălii de spectacol, răzînd stimulaţi de geniul comic al autorului, tradus în hazoase imagini scenice, complici cu actorii, ar mai fi uitat de parapon. Opţiunea pentru Cîntăreaţa cheală are sens: e dovada vitalităţii legăturii între cultura franceză şi cea română, vase comunicante cu un principiu funcţionînd dincolo de discursul politicianist şi de lăcomia clientelară.

Debutul unui academician

În 1950, la Paris, un autor necunoscut (publicase în România volumul de eseuri Nu! care i-a atras mai multe antipatii şi resentimente decît foloase), Eugène Ionesco, debuta într-un teatru de buzunar cu un text denumit anti-piesă: se numea la început Engleză fără profesor, punctul de pornire erau frazele învăţate pentru a deprinde regulile unei limbi necunoscute şi nu semăna cu nimic din dramaturgia scrisă pînă atunci. După 25 de reprezentaţii, spectacolul - se numea acum Cântăreaţa cheală - nu se mai joacă; se reia în 1957, moment din care e prezent neîntrerupt, pe aceeaşi scenă şi în aceeaşi sală, pînă în zilele noastre. Între timp, autorul a devenit membru al Academiei Franceze şi un "clasic" al literaturii moderne iar Cîntăreaţa cheală, anti-piesă, este considerată momentul de început al teatrului absurd. Spectacolul-istorie de la Théatre de la Huchette a fost prezentat de Radio France International la Teatrul Odeon din Bucureşti, fermecînd prin vitalitate, prin adecvare la timpul prezent. Sau poate operele într-adevăr importante n-au nevoie de adecvare, ele sînt ale unui prezent mereu proaspăt. Înainte de a se apuca să scrie o anti-piesă, Ionesco ştia cum stă treaba cu piesele.

Coincidenţe bizare

În spectacolul regizat de Nicolas Bataille mecanismul dialogurilor stupide are autonomia firescului: în timp ce-şi spun banalităţi, personajele trec de la indiferenţă la implicare, sînt de acord, se contrazic, se înfurie, se împacă, se iubesc şi se dispreţuiesc, fără ca vorbele rostite să aibă vreo legătură cu ceea ce simt. Şi ei gesticulează şi simt la fel ca într-un spectacol realist, psihologic, sau ca într-o dramă eroică. Schimbul de replici se organizează prin accidente şi o ia pe cărări absolut surprinzătoare, schemele şi clişeele teatrale sînt pe rînd expuse şi aruncate în derizoriu. Actorii, evită capcana comicului adresat direct spectatorului; ei joacă dramele cuplului plictisit de lunga convieţuire, de mediocritatea partenerului, ei şi-au epuizat toate visele şi repetă, fără nici o speranţă de realizare, exerciţiul învăţării unei limbi străine: cea a trăirii în realitate. Interpretează, cu egală dăruire şi exersat simţ ludic, Jacques Legré, Marcelle-Jeanne Bretonnière, Roger Defossez, Simone Mozet, Nicole Huc, Claude Leblond. Decoruri şi costume: Jacques Noël.

Absurdul şi viaţa

Pentru familiile Smith şi Martin, pentru bonă şi Căpitanul de pompieri, absurdul nu este condiţia filozofică a vieţii, ci cotidianul alcătuit din supă, peşte, cartofi cu slănină, cadavrele cunoscuţilor pe care, de fapt, nu i-au cunoscut, anecdote fără poantă finală, cu un partener de căsnicie greu de recunoscut în persoana de la aceeaşi adresă şi chiar din acelaşi pat.

Longevitatea spectacolului nu are vreo explicaţie mistică: piesa reprezintă o inovaţie reală în teatrul modern, atît prin ceea ce spune, cît şi prin felul cum o spune. Cei de pe scenă (la început juca şi regizorul, Nicolas Bataille) transmit această noutate prin mijloacele eterne ale teatrului, prin capacitatea de a vorbi despre noi, povestindu-i pe alţii.

Cu mult înainte de '89, în 1965, în România, s-a jucat la Teatrul Mic (director era Radu Penciulescu) Cîntăreaţa cheală, într-un spectacol coupé cu 5 schiţe de Caragiale, (alăturare deloc întîmplătoare) în regia lui Valeriu Moisescu. A fost o montare nobilă, de un mare rafinament stilistic; părea că autorul se va putea întoarce pe calea scenei în România, că teatrul recuperează întîrzierea în descoperirea conaţionalului său, dar n-a fost aşa. Pentru cei care au trăit experienţa comunismului, absurdul va însemna mereu şi altceva decît pentru occidentalii invitaţi să accepte sau nu o interpretare culturală a unei realităţi mai curînd inventate. Absurdul a fost viaţa.