Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Crimă şi pedeapsă

RRR defragmentat - Crimă şi pedeapsă


Oana Stoica

aLtitudini, septembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Rodion Romanîci Raskolnikov. Unul din primii ucigaşi cu principii, precursor al lui Hannibal Lecter (The Silence of the Lambs, Hannibal) care ucide pentru a-şi motiva canibalismul şi al lui Mickey şi Mallory Knox (Natural Born Killers), asasini a căror teză e lipsa de teză, mituri cinematografice ale criminalului demonstrativ, Raskolnikov funcţionează pe dimensiunea teozofică, nu pe cea fizică. El încearcă să se convingă pe sine, nu pe alţii, de puterea omului de a fi egalul lui Dumnezeu, iar conflictul cu moralitatea se consumă interior. Din acest punct porneşte spectacolul lui Yuriy Kordonskiy Crimă şi pedeapsă, prezentat în avanpremieră la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu pe 1 şi 2 august 2006, cu premieră oficială în 17 şi 18 octombrie 2006. Kordonskiy destructurează personajul, îl sparge în bucăţi ca pe o oglindă şi fiecare bucăţică reflectă întregul în toată complexitatea lui. Sunt trei Raskolnikov într-unul singur care se contorsionează într-o viermuială a febrei generate de boală, dar şi a nevoii de a găsi calea. Căci asta caută Raskolnikov, calea, adevărul şi viaţa, cele trei atribute ale divinităţii pe care întîi o neagă pentru a găsi prin ea, la sfîrşit, mîntuire. Trei Raskolnikov în lupta cu demonii proprii, sfînta treime deconstruită ca nevoie de parcurgere a crizei autocunoaşterii şi, prin asta, a asumării autolimitării.


Crimă şi pedeapsă e spectacolul unei crize paroxistice, aproape de patologic. Raskolnikov are momente de angoasă care ating intensitatea unei exorcizări, îşi exhibă îndoiala, frica şi incapacitatea asumării crimei visceral, cu virulenţa omului slab de a recunoaşte că a greşit (Al treilea R, Vlad Logigan e diabolic în neputinţa sa), dar şi cerşind bunătate, înţelegere, mîngîiere (Primul R, Marius Manole / Relu Poalelungi sărută umil picioarele Soniei ca emblemă a suferinţei). Dezechilibrul major e o formă de autism, Raskolnikov devine incapabil să comunice, aude, vede, dar nu poate reacţiona, e la un pas de autopedepsire pentru eşecul teoriei sale că omul extraordinar are privilegii în devenirea sa, inclusiv permisiunea de a ucide (Al doilea R, Richard Bovnoczki e maladiv prin definiţie, dezvoltă sindromul ateului care se teme că ar putea să creadă). Raskolnikov-ul lui Kordonskiy e un computer care se defragmentează pentru a elimina viruşii, iar spectacolul e curăţarea hardului personajului dostoievskian. Nu se ştie unde va ajunge Raskolnikov, dar drumul spre înţelegere (că a ucis o fiinţă umană) începe la finalul spectacolului cînd cei trei pot să spună, pentru ei înşişi şi pentru Dumnezeu, "eu am ucis". Recunoaşterea e primul pas spre mîntuire. Restul e altă poveste, după cum spune Dostoievski.


Yuriy Kordonskiy

Sunt multe cauze care duc la defragmentarea lui Raskolnikov. În primul rînd cînd citeşti cartea înţelegi că nu vorbeşte un singur om. În monoloagele lui interioare care fac 80% din carte se văd conştiinţe diferite care se contrazic una pe alta, cîteodată sunt de acord, iar se contrazic, vorbesc de lucruri opuse. Construcţia textului arată o defragmentare ca şi cum nu ar fi un singur creier, ci cîteva părţi ale unui creier. Mi s-a părut foarte modern pentru că aşa suntem noi construiţi astăzi. Omul secolelor XVIII-XIX era un om cu o conştiinţă. Revoluţionarii, romanticii erau lineari, aveau o imagine a lumii şi în raport cu această imagine acţionau într-un mod concret. Mi se pare că descoperirea colosală a lui Dostoievski e că nu e un singur creier, ci unul care se împarte în bucăţi.

Este un om care se revoltă împotriva nedreptăţii, dar face aceeaşi nedreptate împotriva altui om, e un creier distrus, caracteristic pentru ziua de azi. Asta este la Dostoievski unic, nu există la nimeni pînă la el. Asta e o cauză a defragmentării personajului.

A doua e că numele Raskolnikov provine de la cuvîntul rusesc raskol, a se împărţi, a se rupe. Dostoievski îţi spune acest lucru, dar sugestia nu a fost folosită. Nu întîmplător scriitorul a numit personajul Raskolnikov şi nu Ivanov, înseamnă că el s-a gîndit la asta, a ales acest nume special, l-a inventat, încearcă să ne spună ceva.

A treia cauză e tehnică. Nu îmi pot imagina un spectacol făcut după această carte fără monoloagele interioare ale lui Raskolnikov.

Şi cum să faci asta în teatru? Ai un actor care joacă Raskolnikov, cum faci să redai dialogul interior al acestuia? Înregistrezi şi pui banda peste monolog sau iese în avanscenă şi le spune spectatorilor ce gîndeşte în momentul acela? Am încercat să găsesc o modalitate ca dialogul lui interior să nu fie o aiureală teatrală. Cînd omul ăsta se fragmentează apare partenerul, unul real cu care poate vorbi. Fiecare dintre cei trei îşi demonstrează punctul lui de vedere şi e un dialog adevărat care de fapt e boala lui interioară. Dar asta nu e o convenţie teatrală, ci un conflict real între trei oameni diferiţi. Cel mai complicat e că toate lucrurile astea se întîmplă în mintea unui singur om, dar asta pe scenă e în afară tuturor convenţiilor teatrale.

Mi s-a părut o modalitate foarte interesantă de a arăta ce se întîmplă în interiorul omului. De fapt, spaţiul pentru spectacol, camera albă nu este reală, este spaţiul memoriei, acolo unde se depozitează visele, coşmarurile, interiorul creierului omenesc.


Marius Manole, Primul Raskolnikov

Noi am mers pe ideea că cei trei, ca o metaforă, sunt trei părţi ale aceluiaşi creier, dar nu una bună, una rea şi una echilibrată. Fiecare are din toate, doar că la o tensiune foarte mare acest creier se sparge în bucăţele care conţin fiecare cîte ceva din întreg. Am luat în calcul teza lui Raskolnikov, că ucide pentru un principiu, altfel ar părea o crimă făcută de un om oarecare, bolnav. O crimă apare ca rezultat al unei boli foarte puternice, dar dacă nu mergeam pe ideea că el are un gînd, era banal. Ne-am pus tot felul de întrebări legate de teza lui, dacă noi am fi în stare să ucidem şi devine înspăimîntător pentru că îţi dai seama că... de ce nu? Că s-ar putea, că poate nu am avut boala aia, dar dacă o aveam.... El trăieşte într-o lume foarte bolnavă. E un tînăr care are talent, idei, tinde spre ceva. Ca în orice societate, se întîmplă şi în România, sunt alţii incapabili, fără idei care nu fac altceva decît să te tragă în jos imediat ce ai scos puţin capul. Şi reuşesc. De asta e un spectacol actual. Eu rezonez la partea mai agresivă, deşi nu pe aceea o joc în spectacol, dar e cu atît mai interesant. E dificil ca trei oameni să funcţioneze ca unul singur. Ştim că avem încă probleme cu coordonarea, atenţia, concentrarea şi Yura a lucrat mult la lucrul ăsta, să ne simţim atît de tare unul pe altul încît să comunicăm fără să ne vedem, din impulsuri, priviri, gesturi. Nu îmi permit să mă odihnesc pe replicile colegilor, trebuie să trăiesc odată cu Vlad, odată cu Ricki.


Raskolnikov e un foarte mare analist. Aş jura că a făcut matematică la viaţa lui, apropos de Yura care a făcut informatică. E un om care trăieşte viaţa sub lupă, se observă, îşi analizează orice fel de trăire, de gînd la microscop şi din cauza asta, la un momentat dat, o ia razna.

Relu Poalelungi, Primul Raskolnikov

Yura ne-a spus că fiecare Raskolnikov e ca o paletă de culori şi joacă cu toate culorile respective. Fiecare moment pe scenă e un gînd al actorului, dar şi o culoare a lui Raskolnikov. E genul de personaj care nu îţi oferă nici un fel de garanţie, se contrazice tot timpul, de asta este jucat de trei actori. Pînă acum mă împăcasem cu viaţa, nu îmi doream prea mult. De cînd am început lucrul la Crimă şi pedeapsă gîndesc foarte contorsionat. Problemele lui Raskolnikov se iau. Cînd ţi se întîmplă lucrurile astea eşti deschis noului, dar eşti şi expus pericolului. De asta mi-e frică.

Richard Bovnoczki, Al doilea Raskolnikov

Raskolnikov e o fabrică de gînduri, de emoţii, orice povesteşte sau aude îl atinge în adîncime. Trăieşte la mare intensitate, e o rană deschisă, vie. Eu sunt la polul opus, sunt aşezat, înţeleg cu totul altfel problemele pe care şi le pune Raskolnikov, înţeleg echilibrul spiritual de care are nevoie şi astfel care sunt dezechilibrele lui. Ca sîmbure, ele pornesc de la mîndrie. Omul este pîndit de virusul ăsta, al mîndriei şi atunci lucrurile încep să se destrame, asta simplist observînd lucrurile. La el, problemele au început din copilărie, cine ştie ce frustrări a avut atunci, apoi ce informaţii a acumulat, toate astea l-au împins pe un anumit drum. El a avut un principiu, nu a vrut să facă rău, a vrut să îndrăznească. Iisus aşa spune: îndrăzniţi. Noi l-am judeca astăzi, uite un criminal nenorocit, a ucis o bătrînă. Dar lucrurile în viaţă se întîmplă diferit, de asta se spune că e cer şi pămînt. A avut nevoie de drumul ăsta ca să ajungă la liniştea pe care o căuta. De asta s-a agăţat de o ramură, o frunză care este Sonia. S-a agăţat de cel mai simplu om care nu are un sistem de gîndire, ci doar acţionează şi crede.


Vlad Logigan, Al treilea Raskolnikov

Cînd am citit romanul nu m-am gîndit că pot fi trei Raskolnikov, poate doi. Împărţirea personajului e făcută însă foarte bine. Sunt bine delimitaţi cei trei Raskolnikov şi se completează unul pe altul, pot deja din scriitură să funcţioneze ca trei şi în acelaşi timp ca unul singur.


Ca actor îţi aperi personajul. La început, obiectiv, îl priveşti într-un fel, iar pe parcurs, pe măsură ce lucrezi la el, toate lucrurile ţi se par normale, justificate. Eşti obligat să rezonezi la toate părţile lui Raskolnikov căci altfel nu poţi funcţiona cu ceilalţi doi. Unul e mai dur, altul mai sensibil, altul mai echilibrat, dar toţi trei au toate laturile personajului tot timpul. Noi am ajuns să ne completăm reciproc.


Nu cred că Raskolnikov e un ucigaş cu teză. Ucide, are teză, dar nu e ţicnit. Tot ce se întîmplă, oamenii din jurul lui îl împing uşor, uşor să facă crima. El are o predispoziţie maladivă spre asta, dar atît. În spectacol, trecerea asta de la boala fizică ce se vede la început la boala psihologică, mai puternică după crimă mi s-a părut cel mai greu de făcut.

Notă: fotografii de Claudiu Ciprian Popa.



 Toate articolele despre Crimă şi pedeapsă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oana Stoica


Alte articole

 Galerie foto - Crimă şi pedeapsă, Claudiu Ciprian Popa
 Raskolennâi na tri - Crimă şi pedeapsă, Ana-Maria Nistor
 De trei ori Raskolnikov, de trei ori Crimă şi pedeapsă, Iulia Popovici
 Being Rodion Raskolnikov - Crimă şi pedeapsă, Oana Stoica
 De trei ori Raskolnikov - Crimă şi pedeapsă, Magdalena Boiangiu
 Toate articolele despre Crimă şi pedeapsă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer