Revista HBO / octombrie 2006
Aş vrea să spun că e cel mai mare regizor francez dintotdeauna. Sunt sigur că Renoir, Clouzot, Franju, Verneuil, Melville, Carne, Truffaut, oameni pe care îi preţuiesc sau îi respect, după caz, m-ar privi chiorâş. Aş putea să spun că e singurul pe care îl iubesc. Sunt sigur că cei de sus mi-ar zîmbi înţelegător.

Într-o dimineaţă de duminică, undeva pe la începutul anilor '80, tata m-a trezit cu vestea că mergem la film, la Studio, îmbrăcarea, presto. "Ce vedem?" am întrebat căscând. - "Un Belmondo, ce contează?!" a venit răspunsul, uşor amuzat... Atunci, într-adevăr, n-avea nici o importanţă - Bebel era starul perfect, nu conta nici cine, nici de ce a făcut filmul. Care film, să nu uit, se chema Flic ou voyou - sau, ca să-i dau titlul românesc şi nemuritor, Poliţist sau delincvent. Evident că la vremea aceea habar n-aveam ce înseamnă exact "delincvent", aşa că nu-mi poate reproşa nimeni că n-am reţinut numele regizorului.

Georges Lautner, născut în 1925 la Nice, face parte din categoria cineaştilor extrem de prolifici, cărora toată lumea (mă rog, toată lumea bună) le-a văzut filmele, dar nimeni nu le-a reţinut numele. Sigur, există profesionişti care ştiu exact cine este Lautner, dar, fie din pricina subiectelor abordate, foarte rar serioase, fie din pricina numărului intimidant de filme semnate (40, în trei decenii), aleg, ignorant sau suficient, să nu-i acorde importanţa şi statutul pe care le merită din plin. În fine, ziceam că filmele lui Lautner au fost văzute şi răs-văzute - să vedem deci, ce şi cum...

În 1963, cinematograful francez, proaspăt zdruncinat de fenomenul nouvelle vague, a mai suferit un şoc - filmul de gen, fie el comedie, spionaj, policier sau parodie noir n-avea să mai fie niciodată acelaşi. Motivul se numea, simplu şi minunat, Les Tontons flingueurs - film cult instantaneu, care a sfidat şi sfidează în continuare convenienţe şi clasificări, straniu, alb-negru, ironic, postmodernist, inimitabil. Sigur că parte esenţială a farmecului acestui clasic sunt dialogurile (semnate Michel Audiard, incontestabil cel mai mare scenarist francez) şi distribuţia (Lino Ventura, Bernard Blier, Jean Lefebvre, Francis Blanche), dar primul mare succes al lui Lautner este un Lautner 100% - asemeni lui Hawks, de exemplu, care a excelat în fiecare gen pe care l-a abordat, regizorul francez a ştiut să se situeze, discret, dar ferm, în spatele ansamblului, lăsând spectatorul să descopere singur numitorul comun al (s-o spunem cinstit) capodoperelor de celuloid create cu precizie şi regularitate de ceasornic. Fie că e vorba de titlurile anterioare (seria Le Monocle noir, L'Oeil du monocle, Le Monocle rit jaune - ultimul lansat după "tontoni"), de următoarele colaborări cu Audiard (Les Barbouzes, sequel flamboaiant în aproape aceeaşi formulă, Des Pissenlits par la racine, Les Bons vivants, Ne nous fâchons pas, comedie psihedelic-bucolică, un soi de mafia vs swinging sixties, La Grande sauterelle, Fleur d'oseille, Le Pacha, policier hiper-influent şi singura aventurare a marelui Gabin în acest cinema inclasabil, Mort d'un pourri, thriller politic glacial cu Delon şi Maurice Ronet - la noi s-a chemat Alibi pentru un prieten - , Flic ou voyou, Le Guignolo, Le Professionel, unde Belmondo ucide şi moare acompaniat de Morricone, La Cage aux folles 3), de cele cu Francis Veber (Il était une fois un flic, La Valise, On aura tout vu, unde o banală poveste de amor e transformată de producători veroşi în pornoşagul orgiastic apt intitulat La Vaginale, spre disperarea lui Pierre Richard) sau de cele celebre, pur şi simplu (Le Septième juré, Road to Salina, aproape ultimul rol pentru Rita Hayworth, Quelques messieurs trop tranquilles, Seins de glace, Joyeuses Pâques, La Maison assassinée), filmele lui Lautner (dacă aţi ratat vreunul, remediaţi rapid), de obicei cu aceiaşi actori (Ventura, Blier, Lefebvre, Belmondo, Galabru, Henri Guybet, André Pousse, Michel Constantin, Mireille Darc, Venantino Venantini, Robert Dalban, Renée Saint-Cyr - doamna mamă) şi cu acelaşi gen de muzică (adesea semnată Philippe Sarde) lasă impresia unui autor care ştie şi iubeşte cinema-ul dintotdeauna. Pentru totdeauna.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus