Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Devil Wears Prada

Chic - The Devil Wears Prada


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Bazat pe best-seller-ul din 2003 al lui Lauren Weisberger (apărut la noi în Colecţia "Chic" a Editurii Polirom), The Devil Wears Prada spune povestea unei fete numite Andy, care se zbate pentru supravieţuire în redacţia unei reviste de modă numite Runway (o rudă nu chiar atît de îndepărtată - se poate presupune - a revistei Vogue, la care a lucrat Weisberger) - mai exact, în subordinea directă a redutabilei editoare Miranda Priestly (o rudă nu chiar atît de îndepărtată - iarăşi, e doar o presupunere - a Annei Wintour de la Vogue). Milioane de fete ar ucide pentru slujba lui Andy, dar Andy nu intră în milioanele respective: o fată serioasă, cu pretenţii de scriitoare, ea ar fi vrut să ajungă la o revistă gen New Yorker şi n-ar fi ajuns la Runway dacă alternativa n-ar fi fost o chestie numită Auto Universe.

În carte (care e narată la persona întîi), pretenţiile de superioritate ale lui Andy par întru totul îndreptăţite (cartea însăşi e dovada că avea lucruri mai bune de făcut) şi pentru cititoarea-ţintă (care-şi va proiecta asupra Mirandei propriile sentimente faţă de o şefă sau alta) e important ca tirana să nu pună stăpînire pe sufletul ei, dar în film (care e narat obiectiv), Andy (Anne Hathaway) e doar o fată drăguţă (nu mai are o voce literară, are doar pretenţii) şi, nemaiexistînd acea voce care s-o înţepe, Miranda (Meryl Streep) e liberă să pună stăpînire pe tot ecranul. Din cîte am înţeles, multe fane ale cărţii obiectează la aceste ajustări, dar mie mi se par cinematically correct: pe ecran, personajele de tip Miranda se cheamă staruri, iar valorile lor se cinematografiază mult mai convingător decît "adevăratele valori" de tip frumuseţea-e-înăuntru şi nu-haina-face-pe-om, susţinute de prietenii lui Andy.

Sigur că filmul lui David Frankel trebuie să respecte formula lui Weisberger (de fapt, tot o formulă hollywoodiană), care se încheie cu întoarcerea eroinei la "adevăratele valori", şi în momentele acelea e greu să nu-l suspectezi de ipocrizie, dar ce era să facă? Cel mai ilustru precursor al său, Funny Face (Stanley Donen, 1957) - în care o tînără intelectuală (Audrey Hepburn) era introdusă în lumea modei de un mare fotograf (Fred Astaire) -, era mult mai onest în privinţa asta (la final, trebuind să aleagă între fotograful american şi un tînăr intelectual francez, eroina alegea pe cine trebuie), dar onestitatea sa dădea într-un antiintelectualism atît de dizgraţios (toţi tinerii intelectuali francezi erau prezentaţi ca nişte obsedaţi sexual; nu că n-ar fi, dar, oricum, nu se face), încît numai rezervele însumate de graţie ale lui Hepburn şi Astaire mai reuşeau să-l salveze.

Judecînd după The Devil Wears Prada, lumea modei a devenit mult mai dură de la Funny Face încoace. Din secunda în care am văzut-o pe Andy ieşind de la metrou şi cumpărîndu-şi un sandviş în drum spre interviul de la Runway, m-am stăpînit cu greu să nu mă îndrăgostesc de ea. Din secunda în care o văd intrînd în redacţia lor, cei de la Runway se stăpînesc cu greu să nu borască. În ochii acestei supercaste, "civilii" ca Andy constituie un fel de subspecie dezgustătoare, mai ales dacă se mai şi mîndresc - aşa cum se mîndreşte ea - cu faptul că trăiesc în afara modei. Nu că ar exista civili: după cum află Andy la un moment dat de la o Miranda ultragiată, care-i demonstrează imparabil că pînă şi gusturile ei ostentativ neelegante în materie de pulovere au fost programate de Runway, nimeni nu poate trăi în afara modei.

Diavolul e mult mai drept decît un film ca Prêt-à-Porter, care nu vedea în lumea modei decît superficialitate şi perfidie. Vedem şi aici lucrurile astea, dar vedem şi dăruirea, şi perfecţionismul, ca să nu mai vorbim de teribilitatea aproape divină a unei persoane ca Miranda, care numai dacă strînge puţin din buze (Meryl Streep n-a mai avut niciodată aşa un moment de efect, realizat cu atît de puţin efort) îi poate face pe cei mai tari creatori să arunce totul pe fereastră şi s-o ia de la început. Sîntem conştienţi în permanenţă de elementul de absurd al acestei lumi şi sîntem amuzaţi, dar şi aţîţaţi: vrem ca eroina să se ridice la standardele lor, să cucerească în numele nostru, al civililor, aristocraţia asta aberantă. Şi, după perioada cuvenită de aşteptare, vine, în sfîrşit, metamorfoza ei hepburniană - din studentă şleampătă în "glamazoană" -, supervizată magistral ("Chanel. Ai nevoie disperată de Chanel.") de Stanley Tucci în rolul redactorului şef adjunct. După care vine şi restul: un mascul seducător, Parisul - tot tacîmul. Şi, inevitabil, morala: lucrurile astea nu merită să te zbaţi pentru ele - sînt doar miraje şi sclipici. Aşa o fi, dar mirajele şi sclipiciul ăsta pentru care nu merită să te zbaţi sînt exact chestiile care au făcut gloria Hollywoodului şi e plăcut să vezi un film contemporan care mai ştie să le pună la lucru. Nu m-a deranjat nici faptul că filmul aderă la o formulă binecunoscută (cunoaşterea e o plăcere suplimentară atunci cînd formula e bine aplicată: ai parte exact de satisfacţiile pe care contai), nici faptul că vrea să fie şi cu vorba aceea, şi cu sufletul în rai: asta e poziţia hollywoodiană clasică.



 Toate articolele despre Devil Wears Prada


0 comentarii

ÎN PROGRAM

Digi Film
Sâmbătă, 21.10.2017 - 12,10


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Cînd te faci frate cu diavolul... - Devil Wears Prada, Iulia Blaga
 Filmul poartă Streep - The Devil Wears Prada, Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer