Şi totul era nimic... e primul film al Cristinei Nichituş după o pauză de 16 ani. El arată ca şi cînd autoarea şi-ar fi petrecut cei 16 ani în altă ţară - sau mai curînd pe o altă planetă -, după care s-ar fi interesat într-o doară ce s-a mai întîmplat, ar fi primit un rezumat de maximum o jumătate de pagină ("Păi au apărut nişte artişti care se numesc manelişti, pentru că lucrările lor muzicale se numesc manele. Şi a mai apărut un tip, Becali, care e tare în lumea fotbalului, dar e şi cu biserica...") şi, pe baza acestui "scenariu" şi a unor amintiri vagi, dar frumoase, despre nişte imagini care se captează într-un aparat şi apoi se proiectează pe nişte ecrane (cum se chema chestia asta?, parcă "film" sau cam aşa ceva), s-ar fi apucat să filmeze. Sau cam aşa ceva.
Ei bine, în viaţa mea n-am văzut aşa ceva. Cum să-mi explic stupefacţia? În principiu, orice cetăţean al secolului XXI, indiferent dacă a mai pus sau nu mîna pe o cameră, ar trebui să poată construi o serie de propoziţii cinematografice simple, legate logic; nu frumoase, nu profunde, dar clare şi legate logic. De exemplu, dacă v-aş povesti experienţa mea la acest film şi v-aş ruga să faceţi din ea un filmuleţ, sînt convins că oricare dintre dvs. ar putea să vină măcar cu următoarea înlănţuire de cadre: 1) personajul ajunge în faţa cinematografului; 2) afiş Şi totul era nimic...; 3) personajul parlamentează ca să fie lăsat să intre (este singurul poftitor); 4) personajul în sală - ochi holbaţi, o falcă ajunsă cumva la nivelul abdomenului; 5) o ambulanţă gonind; 6) personajul e mustrat de un doctor, care-i spune că de data asta a scăpat, dar la următorul şoc etc. Asta e. Nu e cine ştie ce, n-ar avea de ce să intereseze prea multă lume şi probabil că nici n-ar arăta prea bine, dar e corect - se înţelege cine ce face, unde, cam în cît timp şi cu ce consecinţe. Şi atunci cum se face că filmul lui Nichituş se ridică numai arareori la acest nivel de corectitudine gramaticală?
OK, este ceva mai ambiţios decît filmuleţul cu mine: în cuvintele autoarei (citate de site-ul Cinemagia), e "o felie de viaţă" cu "103 personaje". Dintre ele, l-am reţinut cel mai bine pe Adrian Abdullah Ţâţădemâţă (sau "Tatademata", cum scrie pe Cinemagia), un manelist care nu cîntă manele (e interpretat de Ovidiu Lipan Ţăndărică), dar pictează biserici, care e arab (conform notiţelor mele), dar şi ţigan (conform interviului de pe Cinemagia), care e de părere că muzica e "un întreg", dar şi "un complex", "fascinaţie divină", dar şi "transpoziţie în timp". Dvs. simţiţi cum freamătă viaţa în acest personaj? (S-ar putea ca Nichituş să fie singura persoană din România care n-a auzit niciodată o manea.) În fine, n-apucă să freamăte prea mult, că tipul moare şi "doamna colonel Loredana" (Magda Catone) deschide o anchetă: cine l-a omorît pe Ţâţădemâţă? El fusese iubit de două femei - una rea şi una bună. Cea rea e atît de rea încît bîntuie coloana sonoră cu rîsul ei diabolic şi, la un moment dat, face strip-tease sub ochii unui japonez. Cea bună e atît de bună încît face scenete cu păpuşi şi îl hărţuieşte pe preotul din localitate cu întrebări ca: "Părinte, de ce crezi că a fugit calul în Ţara Tinereţii?". Cea rea e Cătălina Mustaţă, care încă mai are timp să se afirme pe ecran (dar cu alţi regizori) ca o mare comediantă din specia vulpiţelor sexy sau ca o mare doamnă de tip Charlotte Rampling. Cea bună e Anca Sigartău, care face un fel de adaptare personală după femeia-copil-paiaţă creată de Giulietta Masina şi e aproape de neprivit: emană bunătate aşa cum o maşină emană gaze poluante. (Adrian Titieni, care joacă rolul preotului, pare realmente hărţuit.) Mai e pe-acolo şi o altă tipă, ctitora noii biserici din oraş (Andreea Bibiri), care, dintr-un motiv care mi-a scăpat, e bolnavă de la început pînă la sfîrşit (la rîndul ei, Bibiri pare realmente bolnavă, dar motivul ei îl înţeleg prea bine). Şi încă una, o vedetă TV (Alexandra Velniciuc), despre care chiar nu e nimic de spus, cu excepţia faptului că e gravidă. Şi patronul echipei de fotbal Star (Mihai Mălaimare), care, atunci cînd nu aranjează un blat ("Aş avea şi eu nevoie de un 11 metri", spune el la telefon, pe tonul nonşalant al unui regizor român care-şi asigură încă o finanţare necinstită din partea CNC), vorbeşte despre Fellini. Şi tot aşa pînă la 103.
Intri în fiecare secvenţă cu speranţa că vei înţelege măcar cine-i ăla, dacă nu şi cine-i ălălalt (presupun că e şi asta o formă de suspans), şi ieşi la fel cum ai intrat. Cine l-a omorît pe Ţâţădemîţă? Ei bine, suspectul meu e Nae Lăzărescu. El poate fi întrezărit, la un moment dat, într-un grup de figuranţi, şi îmi place să cred că se afla acolo ca să-l îmbărbăteze pe prietenul său Vasile Muraru, al cărui personaj e prezentat ca un "mare gazetar" şi apoi e abandonat. Parcă-l aud pe Muraru: "Nae, ia-mă de-aici!". Şi pe Lăzărescu: "Lasă, bă, că trece." Da, să sperăm că trece. Şi totul era nimic... şi-a primit finanţarea în 2004 - în acelaşi an în care comisia a respins un scenariu numit Moartea domnului Lăzărescu. Să sperăm că a trecut şi că n-o să se mai ajungă niciodată aici.