Suntem la 16 ani după Revoluţia din 1989, avem televizor non-stop, pocnitori de Crăciun, suntem liberi, prosperi şi reorientaţi profesional. Dar încă foarte confuzi. Este starea care îi foloseşte drept pretext lui Corneliu Porumboiu pentru a trece fiecare centimetru de peliculă prin unitatea de măsură a comicului absurd, pentru a crea o lume hiperromânească în care Hora de la Deleni devine un refugiu sigur pentru sărbătorile de iarnă, iar oamenii şi televizoarele devin bântuiţi de fantoma trecutului: "A fost sau n-a fost Revoluţie la noi în oraş?".
Un talk-show în timp real, trei personaje (Pişcoci, Mănescu şi Jderescu) din localitatea "...lui", două posibilităţi: dacă s-a ieşit în Piaţa Consiliului Judeţean înainte de 12:08 - ora la care Ceauşescu a părăsit CC-ul pe 22 decembrie '89 - atunci a fost Revoluţie; dacă nu, nu. N-am să vă spun dacă a fost sau n-a fost. De fapt, răspunsul la întrebare este lucrul cel mai puţin important din acest film perfect construit, în care subtilitatea replicilor şi a situaţiilor îi va dezarma până şi pe cei mai gomoşi dintre spectatori.
Fiecare personaj are coerenţă în discurs, însă, în încercarea de a da un sens comun trecutului istoric ("Cu cât trecutul va fi mai limpede, cu atât prezentul şi viitorul vor fi mai luminoase"), toţi păşesc cu un picior pe tărâmul lui Ionescu. Personajele lui Porumboiu nu au un timp comun. Fiecare dintre ele conjugă trecutul numai la persoana I. Revoluţia devine astfel un adevăr mai mult decât personal, un timp interior asumat deja filtrat. Ne întâlnim aici poate cu una dintre cele mai intime şi sensibile abordări ale Revoluţiei. Apropierea individuală este atât de mare încât evenimentul, pus în context istoric, devine vorbă goală şi îi face pe cei trei să afirme precum Trofimov: "nu avem o idee despre trecutul nostru". Şi dacă tot suntem la capitolul Cehov, trebuie spus că lumea lui Porumboiu a moştenit aceeaşi dragoste de vorbă a strămoşilor ei ruşi, la fel de bântuiţi de trecut şi la fel de încapsulaţi în realismul simbolic. Mănescu, profesorul de istorie, care şi-a înecat banii şi viaţa în sticla cu vodka, este vărul mic al unuia dintre doctorii Astrov, Dorn ori Cebutîkin; Pişcoci, eternul Moş Crăciun, bufonul plin de adevăr al discuţiei este un Gaev care se înmoaie şi suspină la fiecare adiere a trecutului; Jderescu, bărbat trecut de prima tinereţe, aflat în plină criză erotică, este un alt fel de Lopahin, adaptabilul şi supravieţuitorul din orice circumstanţă, cel care din textilist poate deveni la nevoie jurnalist.
Aceste personaje, atât de bine construite, emană un aer teatral. Fineţea gestului şi ţinuta impecabilă a actorilor mă face să mă întreb cum ar arăta un spectacol montat de Corneliu Porumboiu. Dar până atunci mă bucur că avem din nou comedie, că a reînviat un gen şi cuvântul rostit şi-a recâştigat drepturile. Între cum îşi caracteriza Caragiale personajele (prin nume, limbaj, situaţie) şi până la cum o face astăzi Corneliu Porumboiu nu este practic nicio diferenţă. Şi mai interesant este că el duce mai departe interesul caragialian pentru marginal, dezvoltându-şi o estetică proprie dramaturgic şi cinematografic. Oraşul "...lui" nu este altceva decât moştenitoarea de secol XXI a "Urbei X", în care se făceau şi se desfăceau intrigi de provincie; personajele glisează în replici secundare, trăiesc prin cuvântul rostit mărunt din buze, prin gestul aparent fără semnificaţie, iar alături de ele coexistă detalii definitorii pentru povestea lor (vezi poza soţiei lui Pişcoci din casa acestuia).
Cinematografic, regizorului îi place să atragă atenţia asupra acţiunilor minore şi să plaseze esenţialul în planul secundar (asistăm câteva secunde bune la discuţia unor băieţi de cartier despre vânzarea unei maşini, iar, în planul doi, Pişcoci, îmbrăcat în Moş Crăciun, aruncă cu petarde în calea copiilor). Există o permanentă raportare la un element fix în compoziţia cadrului şi o permanentă raportare la un centru spaţial (Revoluţia din "...lui", oraşul "de la Est de Bucureşti", cum spune titlul occidental al filmului, este permanent raportată la cea din capitală) şi temporal (12:08 este centrul în jurul căruia se construiesc toate poveştile din film). Filmul este static, camera fixă, economia de mijloace maximă şi, cu toate acestea, stilistic, este impecabil. În prima parte, există o obiectivitate şi o onestitate a privirii către personajul care iese uneori din cadru şi către care parcă se priveşte pe furiş. Modul de filmare este felul în care aceste personaje văd lumea, iar aici ori te ajustezi realităţii ori te dai cu capul de marginea cadrului.
Această onestitate a lui Porumboiu, poantele efervescente, bine lucrate, i-au făcut praf la Cannes pe fraţii Dardenne, care au decernat în unanimitate, alături de restul juriului, premiul Caméra d'Or. Aveţi încredere şi luaţi loc în fotolii! Nu veţi simţi cum trece timpul!
Citiţi scenariul acestui film în volumul electronic publicat de Editura LiterNet
Citiţi scenariul filmului A fost sau n-a fost?, un volum publicat de Editura LiterNet.