Paradoxalul Andrei Şerban

"Trebuie să faci lucruri cu adevărat excepţionale azi în teatru ca să mai trezeşti interesul", spunea Patrice Chereau în interviul acordat ziarului Gândul la începutul Festivalului Naţional de Teatru. Chereau nu s-a ţinut de cuvânt cu spectacolul său lectură din debutul festivalului, dar asta nu înseamnă că vorbele lui nu sunt adevărate. Cel mai bine pare să fi înţeles asta Andrei Şerban care, iată, reuşeşte să stârnească în continuare ecouri în presa românească pe care a ţinut-o în priză pe tot parcursul evenimentului, ca nimeni altcineva. A început prin a remarca faptul că la spectacolele sale preţul biletelor e cel mai mare: alţii s-ar fi bucurat să vadă în asta o reconfirmare a impactului numelui său, dar el a dat declaraţii populiste despre "frâna" pusă dorinţei de cultură a tineretului român. După spectacol a scris din nou, punând la punct un cronicar care a îndrăznit să aibă reţineri faţă de spectacol, opunându-i părerea anonimă a unui spectator. E bine şi aşa.

Intrând în joc, criticul George Banu scrie şi el o scrisoare deschisă prietenului Andrei Şerban, în care apără cu mare căldură spectacolul, deşi spune de la bun început că acesta nu are nevoie de apărare. Dacă nu aş fi văzut spectacolul eu însămi, citind scrisoarea lui George Banu publicată ieri de un ziar central, aş fi alergat până la capătul lumii să-l văd, atât de profund emoţionante sunt aceste rânduri. Dar l-am văzut deja, în aceeaşi seară şi nu pot decât să admit că cel mai fascinant lucru când e vorba de paradoxalul Andrei Şerban sunt tocmai reacţiile extreme stârnite de spectacolele lui.

O singură dată am mai văzut aşa ceva în viaţă: după un spectacol al coregrafului Jan Fabre, în Curtea Papilor de la Avignon, când spectatorii au ţâşnit la final în picioare, iar jumătate dintre ei strigau "bravo", cealaltă jumătate "huo!" cu aceeaşi intensitate.

Mi se pare genială intuiţia lui Andrei Şerban că în lumea de azi teatrul trebuie să sfâşie, să aţâţe, să provoace, prin orice mijloace ca să le aducă aminte oamenilor că ei nu pot trăi fără el.