"În ziua de 28 ianuarie, 1996, la unitatea militară 0283 din nord-vestul României, a avut loc un tragic accident - sau, afirmă surse neoficiale, un nou caz de sinucidere..."
Pornind de la realitatea alarmant de răspândită, în acei ultimi ani ai serviciului militar obligatoriu, pe care o exprimă această știre de ficțiune, Vama Veche a compus, printre piesele primului său album Nu am chef azi, celebra "Armata" - de bună seamă, unul dintre vârfurile creației sale componistice și interpretative. Piesa are una dintre cele mai complexe și totodată bine echilibrate structuri muzicale, peste care se așază o construcție instrumentală stratificată și ascendentă, în conjuncție cu versurile de o forță expresivă rară, toate reunindu-se în obsedantul leit-motiv "Pentru mine un an nu e mult / Am să mă-ntorc bărbat!" care devine o adevărată spirală a fatalității - strigătul de dincolo de mormânt al unui suflet omenesc terfelit sub bocancii violenței fizice și ai brutalității spirituale.
Privind retrospectiv, ni se pare firesc că acest uriaș potențial de energie artistică a evoluat, de-a lungul următorilor cinci ani, în paralel cu realizarea celui de-al doilea disc (Vama Veche), spre a deveni al treilea și, conform multor păreri, poate cel mai bun disc V.V. de până acum: Am să mă întorc bărbat - sau, pe scurt, A.S.M.I.B.
Putem trece liniștiți peste trăsăturile muzicale ale acestui album mai mult decât "tematic", ale cărui librete și melodii constituie de fapt părțile componente ale unui story unitar, spre a ajunge la rezultatul final al efortului de creație implicat: concertul-spectacol A.S.M.I.B., reprezentat în stagiunile 2002-2003 pe scena Teatrului Național.
Lăsând la o parte diversele teatre de revistă din țară, inclusiv neegalatul "Fantasio" din Constanța, nu putem evita trista concluzie că, oricât de valoros, substanțial și plurivalent a fost și este teatrul românesc, genul scenic muzical (sau "musical-ul") s-a remarcat cu precădere prin absență. Astfel, fenomenul A.S.M.I.B. s-a impus cu atât mai șocant și promițător, umplând intempestiv un vid imens cu materia unui spectacol situat întru totul la nivelul unora dintre cele mai mari musical-uri ale teatrului mondial. Paralela cu The Wall este inevitabilă, întrucât însuși albumul, și chiar simțirea muzicală a Vămii Vechi în general, se revendică declarat, în bună parte, de la Pink Floyd - dar se remarcă și competitivitatea cu Hair, Jesus Christ Superstar, Fiddler on the Roof sau Man of La Mancha (acesta din urmă, jalnic încropit pe aceeași scenă de către trupa Teatrului Național, doar cu puțin înaintea A.S.M.I.B.-ului - semnificativă antiteză!) Iar important este că, dincolo de toate aceste sincronicități formale, spectacolul a reprezentat unul dintre cele mai esențiale filoane de forță artistică a ceea ce numim "spiritul Vama Veche".
Dacă fiorul poveștii lui Andrei Gavrilă este eminamente tragic, amintind de condiția personajelor din teatrul antic grec, iar structura muzicală care deapănă imuabil destinul protagonistului sugerează un adevărat fluviu ascendent în care se întâlnesc nenumărații afluenți ai liniilor melodice, instrumentelor și vocilor, concepția scenică a A.S.M.I.B.-ului frapează în primul rând prin grandoare. Încă din "Uvertura" spectacolului, splendid sintetizată de Dan Stetzco "Pollymoog" pe keyboardul său electronic, spectatorii sunt absorbiți într-o dimensiune aparte, lumea atemporală a armatelor din toate epocile, unde rațiunea abdică și nu mai dictează decât capriciile zeilor. Într-un clar-obscur negru-albăstrui, pe fundalul unor coloane de lumină reci și impersonale, se ridică lent în scenă instrumentele și artiștii Vama Veche, compunând treptat tabloul din care va evolua întregul spectacol. Pornind de la această mizanscenă de mare impact, A.S.M.I.B. începe să crească inexorabil prin discretul monolog comemorativ al "Prologului", izbucnirea exuberantă a celebrului hit "18 ani", vibrația tragică a "Trecerii" (moment în care își face apariția necruțătorul Cor, atât muzical, cât și dramatic - din nou, element de tragedie greacă), fatidicul "Drum" spre no-man's-land-ul militar, cu incredibilele sale solo-uri de chitară și zdrobitoarele atacuri ale tobelor, dezlănțuirea apocaliptică din "Cazarma", cu insuportabila apariție a Plutonierului, interludiul liric din "Pauza", marcat de prezența angelică (vizuală și vocală) a Cristinei Didă, halucinantele "Instrucții" în care corpul de balet bărbătesc atinge virtuozități nebănuite, delicat-melancolicele întâlniri cu vocea și prezența scenică de mare rafinament ale Simonei Radu, în "Curva regimentului" și "Dragostea", cele două momente de delir superlativ din "Beția" și "Violul" (sau "Cântecul Plutonierului" - un onest și creator împrumut din "Bohemian Rhapsody"), pentru ca totul să se prăbușească iremediabil, împreună cu demnitatea și ultima fărâmă de rezistență ale lui Andrei, în finalul penultimei piese, "Am să mă întorc bărbat" (citat din originara "Armata"). Și, în sfârșit, după ce ecourile împușcăturii spre care ne-a purtat întregul spectacol se risipesc, reverberate printre frânturi din majoritatea pieselor (ca într-un autentic "film al vieții" rostogolit accelerat prin conștiința tot mai stinsă a muribundului), tot ceea ce s-a dărâmat se ridică din nou, se înalță la propriu - împreună cu spectatorii care, de regulă, știau la fiecare reprezentație ce aveau de făcut - iar Vama Veche și publicul ei devin o singură unitate de simțire, contopindu-se în vibrantele acorduri lirice și optimiste ale "Epilogului".
Cuvintele descriptive de mai sus nu reușesc să sugereze decât vag ceea ce însemnau cele circa șaptezeci și cinci de minute acoperite de "momentul A.S.M.I.B." - momentul când în cap se produce "o gaură / Și vedem lumea prin ea / Într-o altă aură". Decorurile de o maximă discreție, costumele simple și expresive la un nivel generic, jocurile de lumini potențând cu justă măsură modulațiile muzicale și crescendo-urile dramatice, și mai cu seamă mizanscena și coregrafia capabile să umple vastul spațiu scenic al Naționalului cu mobilități complexe și încremeniri tensionate, întregeau toate la un loc actul de creație polivalentă al acestei veritabile rock opera românești, singura până la ora actuală. Obiectivitatea ne-ar obliga să comentăm și unele neesențiale ezitări (mai degrabă prin zona structurală, unde fidelitatea față de fluența sonoră a albumului inițial face ca ansamblul spectacolului scenic să fie marcat, pe ici, pe colo, de lacune), însă nu cred că acestea își mai au locul în momentul de față. Au trecut peste doi ani și jumătate de la ultima reprezentație cu A.S.M.I.B., iar ceea ce rămâne în memorie e factorul valoric.
Și un inevitabil comentariu amar. Așa cum era firesc, serviciul militar obligatoriu a fost exilat pe tărâmul trecutului. Sub acest aspect al implicării sociale, efortul financiar al montării A.S.M.I.B.-ului nu mai e de imaginat (fiecare reprezentație era condiționată de o generoasă implicare a sponsorilor - de la un moment dat, tot mai greu de recrutat). Dar A.S.M.I.B. nu vorbea numai despre armată. În esența lui, albumul se referea la violența intrinsecă a animalului uman, la intoleranță și aroganță, la suficiență și primitivism - la tot ceea ce întruchipează "plutonierii" chiar și în societatea civilă, tot ceea ce a căutat și încă mai încearcă să strivească puritatea sentimentelor, moralitatea, iubirea, legitimul imperativ etic "live and let live". Iar sub acest aspect, subiectul, tema și ideea albumului rămân mereu actuale. S-au scris două scenarii de film pornind de la povestea lui Andrei Gavrilă, dar soarta a vrut ca nici unul dintre ele să nu ajungă pe ecran. Dacă, fie și numai prin șase reprezentații, Am să mă întorc bărbat s-a impus ca prima rock opera a muzicii și teatrului românesc, din păcate șansa nemuririi sale pe peliculă a fost ratată. Astfel încât, deși nu se va mai întoarce la noi sub nici o formă materială, A.S.M.I.B. rămâne viu măcar pe CD-urile păstrate de fani și colecționari - și în amintirea celor care au avut privilegiul de a exista în aceeași sală cu el.
(29 mai 2006, h. 20:00-20:56, București, România)