Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Proposition

Om şi fiară - The Proposition


Andrei Gorzo

Dilema Veche, decembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Primul lucru care trebuie spus despre westernul australian The Proposition / Propunerea este că are un scenariu de Nick Cave. Spuneţi-l şi dumneavoastră în dreapta şi în stînga pînă cînd ajunge la publicul interesat. Totul e să ajungă cît mai repede: filmul rulează (dacă mai rulează) de două săptămîni la Hollywood Multiplex, unde, vinerea trecută, publicul interesat era compus din mine şi (la celălalt capăt al sălii) încă un spectator.

E păcat, pentru că scenariul lui Cave e, dacă nu chiar la fel de obsedant, atunci la fel de personal şi de straniu ca muzica sa, cu care are în comun amestecul de sălbăticie şi delicateţe şi atracţia simultană către transcendent şi putrescent. În plus, pentru o poveste scrisă de un rocker, e cu capul relativ bine înşurubat pe umeri şi cu picioarele - în cea mai mare parte a timpului - pe pămînt. Mai precis, pe pămînt australian, unde a copilărit Cave şi unde eroii săi - soţii Stanley, proaspăt sosiţi din Anglia - se chinuie să întreţină o mică grădină victoriană. Anul e în jur de 1880 şi, dincolo de trandafirii doamnei Stanley (Emily Watson), totul e uscăciune şi moarte. Soţul ei (Ray Winstone) e şeful poliţiei, deşi preferă să se prezinte altfel: "Sînt ceea ce vreau să fiu", spune el, dînd glas speranţei oricărui colonist că o ţară nouă înseamnă în primul rînd o şansă de reinventare a sinelui şi făcîndu-ne să ne întrebăm, cu aprehensiune, cum o fi arătat sinele de care s-a lepădat Stanley, ca lupul de păr, cînd a plecat din Anglia. Vocea lui e un mîrîit ameninţător, ochii lui sînt injectaţi, atunci cînd e obosit mormăie şi hîrîie ca un animal, iar atunci cînd se lasă mîngîiat de soţia lui (care pare teribil de fragilă) îşi ţine mîinile ca şi cînd, neavînd prin preajmă nici un deţinut pe care să-l tortureze, n-ar şti cum să le folosească. Dar Winstone contrazice impresia iniţială, oferindu-ne potretul unui om care, indiferent de zvîrcolirile şi de revendicările propriei animalităţi, încearcă să fie bun. "O să civilizez locul ăsta", tot promite el - şi pînă atunci face totul ca să-şi ferească soţia (care, la rîndul ei, e mai mult decît dezvăluie o primă impresie) de privelişti nepotrivite, deşi aceasta e o ţară în care nu poţi să-ţi faci siesta fără ca poliţistul pus de pază să-şi zboare degetele de la picioare, din greşeală, cu propria armă. Relaţia dintre soţi, cu tandreţea ei ineficientă şi cu formalismul ei victorian - pe care realizatorii îl respectă şi care în ochii noştri poate părea plin de secrete, inclusiv din alea sexy -, e polul luminos al filmului. La polul celălalt se află banda Burns.

Banda e compusă din trei fraţi. Stanley a reuşit să pună mîna pe ăla mic şi pe ăla mijlociu, dar nu şi pe ăla mare - cel mai rău dintre ei; aşa că îi face o propunere lu' ăla mijlociu: viaţa lu' ăla micu' în schimbul vieţii lu' ăla mare. Fratele mijlociu (Guy Pearce) porneşte la drum. La tot pasul, oamenii vorbesc despre fratele cel mare: că ar trăi într-o grotă, că ar avea puteri supranaturale, că n-ar fi om, ci spirit. Cînd, în sfîrşit, intrăm în bîrlogul lui, descoperim un gentleman (Danny Huston): mîngîie cîinii, vorbeşte despre iubire, apreciază frumuseţea naturii sau a unui imn religios. (Filmul e plin de imnuri - parte din efortul său de a degaja un aer de primordialitate biblică.) Cum se explică atunci cruzimea lui? Singura explicaţie ar fi că e vărul colonistului Kurtz din Heart of Darkness de Joseph Conrad (a cărui acţiune se desfăşura în Congo cam în aceeaşi perioadă), ceea ce l-ar face un fel de unchi al colonelului cu acelaşi nume, jucat de Marlon Brando în Apocalypse Now: un om care a văzut "inima întunericului" - adică adevărata faţă a rasei albe, falimentul moral al pretenţiilor ei civilizatoare - şi a ales să fie neom.

Dar numai spectatorii care l-au cunoscut pe Kurtz vor putea să şi-l explice, cît de cît, pe Burns; Cave şi regizorul John Hillcoat vor ca el să fie şi pentru noi la fel de teribil şi de inexplicabil, şi, în acelaşi timp, la fel de clar acolo, ca orice spirit venerat şi temut de aborigeni. E satisfăcător aşa? Depinde cum preferaţi parabolele. Eu le prefer mai puţin căutat-aburoase, mai puţin laborios-mitologizante. De exemplu, aş fi preferat ca fratele mijlociu să nu aibă aşa un aer mesianic. Da, pînă la urmă el (şi nu Stanley) e civilizatorul, dar ăsta e rolul dintotdeauna al pistolarilor din westernuri (să ajute la impunerea unui mod de viaţă care nu poate să însemne decît sfîrşitul lor) şi cei mai mulţi dintre ei reuşesc să nu pară atît de pătrunşi de importanţa lui simbolică; personajul ăsta e hiperconştient de dimensiunea lui mitică - şi-o poartă ca pe-o cruce.

Dar, cu toată pretenţiozitatea lui, filmul e respectabil: există integritate acolo, există o sensibilitate acută, grea, la recalcitranţa pămîntului australian şi la sălbăticia pe care acesta a putut s-o aţîţe în inimile celor care au vrut să-l posede, şi mai există căldura aceea din scenele de viaţă conjugală - sugestia că femeia e toată civilizaţia bărbatului, tot ce-l împiedică să se transforme în neom sau în fiară.



 Toate articolele despre Proposition


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă - The Proposition, Alin Ludu Dumbravă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer