Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Last Conversation

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O formă de radiografiere a durerii - Last Conversation


Adrian Ţion

iunie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După ce i-am admirat, împreună cu Michel Piccoli în Le bel age, frumuseţile nude ale corpului, am trecut la fizionomie prin prisma regizorului olandez Noud Heerkens. Căci el se rezumă la a-i filma exclusiv faţa şi ridurile din jurul gurii de-a lungul celor 73 de minute ale filmul său Last Conversation/ Ultima conversaţie. Arătoasa blondă astfel portretizată este Johanna ter Steege, actriţa olandeză de 49 de ani, încă plăcută, atrăgătoare, invitată la TIFF 2010, alături de alte personalităţi din lumea filmului. Sunt aici două ipostaze ale feminităţii surprinse în timpi diferiţi şi modalităţi total diversificate. Madeleine, o prostituată de lux comprehensivă, este un rol episodic în Le bel age, dar care nu trece neobservat, iar Anne este singura interpretă din Last Conversation, o femeie îndrăgostită, ajunsă în acel "mezzo del camin" şi confruntându-se dramatic, sfâşietor cu sfârşitul unei iubiri clandestine.

Deşi se înscrie în categoria road movie, filmul lui Noud Heerkens se sustrage oricăror şabloane ale genului, înaintând spre o zonă a experimentului cinematografic unde exterioritatea imaginilor devine anodină. Esenţială este interioritatea personajului şi maşina-martor sau mijloc de evadare din sine spre un alt sine izbăvitor. E un caz de claustrofobie de fapt, de sufocare în şi prin iubire. Sugestia aceasta, ni se spune, este realizată cu 25 de camere ataşate automobilului în mişcare. Tocmai de aceea camera/ camerele studiază obsesiv faţa Annei, prinsă în interiorul automobilului său ca într-o capcană. Lungul dialog telefonic trasează dimensiunile dependenţei de persoana iubită, insinuând accentele depresive ale eroinei. Ea încearcă mereu, cu disperare, să-şi raţionalizeze durerea, dar sfârşeşte lamentabil în braţele simţurilor acaparatoare. Pentru că nu poate accepta despărţirea de amantul căsătorit, cu copii şi responsabilităţi, cade în virtualitatea unui act sexual consumat la distanţă, sperând să depăşească depresia şi gândurile legate de suicid, sperând încă în reînnodarea legăturii. Un ultim colac de salvare. Virtualitatea virajului brusc sporeşte tensiunea acestui drum spre nicăieri.

Cu toate că ajunge în apropierea locuinţei iubitului, adevărata apropiere nu se produce. Vidul dintre ei persistă. Asumarea vinei şi durerii, a singurătăţii şi crizei prin care trece o îndeamnă să părăsească locul, pentru că nu doreşte să dea în vileag legătura lor secretă, pentru că mereu e mânată din spate de spectrul autodepăşirii angoasei. Johanna ter Steege intră bine în tipologia personajului cu faţa ei voluntară, cu buzele crispate trădând gravitatea momentului. "Ferestrele sufletului" nu participă la această confesiune a imaginii, rămân mereu ascunse în umbra dată de parasolar. Anna se ascunde parcă de ea însăşi. Umbra constantă de pe ochi e un fel de mască purtată în acest vast carnaval al lumii. Ea nu doreşte să arate nici oglinzii retrovizoare abisurile pe care ar putea să le identifice ea însăşi în ochii ei. Gura, ca emiţător al emoţiilor, e singura îndreptăţită s-o reprezinte. Filmările acestui one woman show sunt bine studiate şi împletite pe coloana sonoră cu zgomotul monoton al rulării pe şosea. Sunt, de altfel, şi singurele modificări de registru în această lungă alunecare spre necunoscut, spre o severă analiză a vieţii interioare sau chiar spre salvare. Deşi ţipă revoltată la un moment dat, adică reacţionează spontan femeieşte, Anna are delicateţea de a-şi reprima impulsivitatea şi bătălia pentru recucerirea iubirii. Faţa eroinei rămâne imobilă, severă, retrasă din curgerea firească a vieţii, dar prevestind într-un fel posibilitatea depăşirii acestui puseu depresiv.

Maşina rulează mai departe, mai mult prin spaţii pustii, rar arătate, complementare vidului lăuntric al Annei. A rula pe şosea înseamnă a înainta spre orizonturi dorite, întrezărite, a te strecura prin labirintul vieţii şi această iluzie Anna şi-o păstrează şofând cu o anume îndârjire. E un fel de "labirint al liniei drepte" în care sensibilitatea femeii rănite în dragoste rătăceşte abulic la început, apoi din dorinţa de a-şi recâştiga încrederea în ea însăşi. Dialogul cu ex-iubitul nearătat la faţă e de fapt un monolog (căci vocea lui se aude slab, neinteligibil) iscat din necesitatea de a învinge singurătatea în care se simte aruncată dintr-o dată. E dorinţa de a-şi învinge teama şi singurătatea printr-o ultimă conversaţie.

Last Conversation a fost prezentat la TIFF ca un experiment cinematografic incitant prin bizara structură a raportului dintre vizual şi relatare faptică. Un film prea puţin spectaculos, pe alocuri plictisitor prin liniaritatea sa, mai ales pentru devoratorii de intrigi şi tribulaţii amoroase. A stârnit reacţii diverse, după cum era de aşteptat. A convins însă prin sensibilitatea, originalitatea şi delicateţea cu care a fost redată această formă de radiografiere a durerii. Dovadă? Premiul special al juriului obţinut la TIFF 2010.



 Toate articolele despre Last Conversation


0 comentarii

Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer