Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Ştiri  Sageata  Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2006

Vino la Astra Film Fest 2006, Sibiu, România!


Comunicat de presă

decembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă nu ai auzit încă de Astra Film Fest care are loc în Sibiu, capitala Transilvaniei şi raiul turiştilor căutători de vampiri, este timpul să auzi.

Festivalul a ajuns la a 8-a ediţie, şi, datorită energiei inepuizabile a doi mari regizori şi antropologi: Dumitru Budrala şi Csilla Kato, festivalul este printre cele mai mari reuniuni de antropologie vizuală la care am participat. Renumit pentru atmosfera deosebită, festivalul debordează de energie intelectuală vibrantă, tipică pentru o ţară recent ieşită din comunism, o ţară care este în căutarea unei noi identităţi după zeci de ani de izolare culturală.

În 2007 România va deveni membră a UE, iar Sibiul va fi Capitală culturală europeană. Această schimbare va fi una cu efecte pe termen lung şi cu siguranţă va influenţa pozitiv Astra Film Fest.

Astra Film Fest reflecta pregnant preocupările lui Dumitru Budrala - fondatorul acestui festival. Fondator şi director al Astra Film Fest, Dumitru Budrala este antropolog, regizor şi fotograf, director fondator al Studioului de film Astra (departament de antropologie vizuală a Complexului Muzeal Astra), preşedinte al Fundaţiei Antropologie Vizuală. A regizat mai multe filme documentare care au fost premiate (ultimul, Blestemul ariciului), a semnat diferite cărţi şi articole despre cercetările sale în Transilvania.

După cum spune Dumitru Budrala, scopul acestui Festival este de a prezenta publicului român cele mai recente şi credibile documentare care să trezească conştiinţa socială intoxicată de documentarele unei televiziuni naţionale de propagandă. El crede că o nouă generaţie de documentarişti români care au văzut documentare comerciale trebuie să se adapteze şi să realizeze filme de calitate care să reflecte identitatea culturală românească.

Festivalul are patru secţiuni: Internaţional; Made in Romania; Europa Centrală şi de Est şi secţiunea Student, la care se adaugă câteva proiecţii speciale: Retrospectiva celor mai bune filme ale lui Robert Gardner şi Kim Longinotto şi o selecţie a celor mai bune filme româneşti din ultimii 16 ani. De asemenea au mai existat discuţii la masa rotundă pe tema Femei-regizor în filmul documentar.

Formatul programului a fost desăvârşit. În cele şapte zile de festival au fost proiectate 86 de filme într-o sală imensă cu 700 de locuri care a fost tot timpul plină. Apoi, proiecţia fiecărui film se relua într-o sală mai mică. În felul acesta fiecare avea oportunitatea să vadă toate filmele. Aproape după toate filmele au existat dezbateri cu regizorii care au fost prezenţi.

Acesta este formatul ideal pentru orice festival şi Astra se poate mândri că aproape toţi regizorii care au avut filme în competiţie au fost prezenţi şi că dezbaterile au fost pline de viaţă având o traducere simultană corespunzătoare din română în engleză şi invers.

În afara proiecţiilor, festivalul a devenit imediat un eveniment cultural important - locul de întâlnire nu doar pentru "tribul" antropologilor dar şi pentru mulţimea de tineri din toate colţurile României interesaţi de documentare.

Chiar dacă festivalul s-a ţinut la Casa de cultură - clădire în stil comunist - facilităţile au fost de primă clasă: un bar bine aprovizionat care era permanent loc de discuţii aprinse. Barul era înconjurat de o expoziţie de fotografii superbe. În fiecare seară apărea câte un grup de animatori şi formaţii de muzică tradiţională, şi festivalul se transforma într-o petrecere plină de viaţă. Într-una din seri, petrecerea s-a prelungit până la ora 4 dimineaţa cu vin şi tradiţionala ţuică - adusă adesea de public - care umplea paharele. Atât filmele cât şi "apa de foc" erau supuse unei evaluări aprinse.

Un loc important in cadrul festivalului a fost videobarul, aşezat chiar lângă bar. Cele nouă aparate video şi DVD playere erau aproape întotdeauna insuficiente datorită numărului mare de cereri. Coada era lungă şi fiecare monitor avea cel puţin o persoană lipită de el. Văzând cât de solicitat este videobarul, reprezentanţii Sony Romania, care supliniseră deja videobarul, au promis mult mai multe aparate pentru festivalul de anul viitor.

Setea românilor pentru filme documentare, care au umplut sălile tot timpul, m-a frapat ca cel mai important simptom al noii generaţii însetată nu doar de "apa de foc" şi dansurile tradiţionale româneşti, dar mai ales de a descoperi o nouă formă documentară a dezvoltării identităţii lor şi libertăţii de exprimare recent dobândită.

Atât la bar cât şi la videobar discuţiile alunecau spre aceeaşi temă centrală, şi anume: România nu prea are tradiţie în filmul documentar, cu câteva mari excepţii, cum este DB. Publicul festivalului nu l-a constituit doar acei "die-hard" >purits, dar mai ales studenţii din tribul antropologiei vizuale. Publicul Astra era un public format din tineri studenţi, profesionişti ai domeniului, artişti şi intelectuali care se scăldau într-o mare de idei interesante. Generaţia vârstnică care s-a format în timpul lui Ceauşescu a lipsit cu desăvârşire. Chiar dacă acest public nu avea cunoştinţe temeinice în domeniu filmului documentar, era dezinhibat (liber de orice constrângere), entuziasmat de noua realitate pe care o oferă libertatea de exprimare şi dornic să accepte o provocare de a critica în mod constructiv ceea ce s-a proiectat.

Pentru a stimula această sete de comunicare comitetul festivalului a ales o paletă largă de filme, diferite ca gen, stil şi conţinut fapt ce s-a putut vedea mai ales la secţiunea Internaţional. Filme care ar fi stimulat un interes redus, cum ar fi filmul etnografic de două ore al lui Gary Kildea - Koriam's Law, până la filme de o înaltă calitate a imaginii, dar cu o editare tip televiziune, cum a fost filmul Welcome to New York regizat de Bettina Perut şi Ivan Osnovikoff, un colaj necuviincios de sarcastic, una dintre cele mai proaste stereotipii cu priză la public despre bordurile trotuarului din Manhattan şi Bronx. Mai multe discuţii despre secţiunea Internaţional, vor urma.

Tema centrală a întregului festival s-a axat pe filmele care tratau un subiect din Europa Centrală şi de Est, temă căreia nu i se acordă atâta importanţă în alte festivaluri şi care a creat o atmosferă vibrantă. Deoarece eu am fost în Juriu la secţiunile Internaţional şi Made in Romania, am reuşit să văd doar câteva "ameninţări grele " ale acestei secţiuni care mi-au fost recomandate.

Pentru început aş vrea să prezint filmele care mi-au plăcut de la secţiunile Student şi Europa Centrală şi de Est: Angelmakers de Astrid Bussnik - studentă la Edinburgh College of Art. Filmul de 30 de minute cu o imagine şi editare bună, este o pătrundere în mentalitatea unui sat de femei bătrâne care şi-au ucis bărbaţii, cu 80 de ani în urmă, folosind hârtie de prins muşte. Cu o atingere extraordinar de uşoară, Astrid intră în această lume ciudată, unde normalul alunecă spre extremă, iar extremul devine normal, unde o comunitate de femei aproape inconştiente de ororile comise, au alunecat uşor în categoria criminalilor în masă. Un film preţios, cu foarte multe momente comice care pe lângă faptul că te fac conştient de ororile pe care inconştienţa le poate săvârşi, este structurat cu un comentariu adecvat pe măsură ce ne afundăm în psihicul limitat al unei ţărănci unde binele şi răul îşi pierd sensul. Filmul a fost premiat cu premiul CNC pentru film studenţesc.

Tibor Kocsis din Ungaria a avut în competiţie filmul New Eldorado - filmul prezintă povestea unui orăşel a cărui locuitori au trăit din tată în fiu fără a exploata aurul abundent din munţii care înconjoară oraşul, asta până când regimul comunist a interzis mineritul amator. Acum, un fost membru al poliţiei secrete, a vândut la licitaţie zona unei corporaţii de minerit canadiene. Filmul nu este doar încă o poveste a unor ţărani care suferă sub puterea multinaţionalităţii, ci scoate în evidenţă puterile şi diviziunea internă a unei comunităţi lipsite de putere sub o ameninţare care devine din ce în ce mai mare şi care învaţă cum să răspundă cu convingere. Filmul este realizat în mod profesionist, o adevărată capodoperă, profund, pătrunzător şi potrivit pentru televiziune.

Balkan Champion regizat de Reka Kincses a fost în centru atenţiei. A fost cel mai remarcat film din festival. Româncă de origine şi maghiară de etnie, filmul Rekăi nu dezvăluie doar viaţa intimă a familiei sale cu frământări interioare şi momente tensionate dar aduce în discuţie politicile etnice din perioada post Ceauşescu.

Nici o secvenţă veselă, toate sunt presărate cu ceartă, durere neputinţă umană. A devenit un film foarte popular la festival atrăgând atenţia presei naţionale. Asta în afară de faptul că a fost un film important pentru orice audienţă internaţională, realizat cu iscusinţă cu un comentariu pe măsură. Reka cercetează din ce în ce mai mult pentru a afla din ce motive tatăl ei luptă pentru drepturile minorităţii maghiare din România. De ce a părăsit partidul maghiarilor? De ce nu a reuşit şi a fost forţat să se exileze? Oare datoria unui părinte trebuie să fie alături de familie sau de convingerile politice? Acest film este despre conflictele din Balcani, o dramă intensă şi complexă în care problemele de familie şi cele publice se amestecă într-un mod inexplicabil şi ni se dezvăluie. Printr-o serie de confruntări intense şi sincere, regizoarea prezintă drama propriei familii ca parte a dramei unei întregi comunităţi. Rezultatul final este o poveste foarte credibilă şi din când în când foarte amuzantă despre politică, iubire şi resentimente, poveste în care regizoarea nu-şi slăbeşte nici o clipă propria familie ca în final să se deschidă şi să expună pe sine. Acest film a câştigat cel mai prestigios premiu, ASTRA FILM. Deşi a fost clasat la categoria Student, deoarece Reka studiază încă Literatura în Germania, filmul a fost realizat profesional pentru ZDF de către companie de producţie germană, având astfel o calitate superioară din punct de vedere tehnic.

De asemenea unul dintre filmele mele favorite a fost Bride Kidnapping in Kyrgyzstan un film etnografic, producţie recentă, realizat de cehul Petr Lom. Deşi regizorul spune că acesta este primul său film şi că acest film are la bază întâmplarea, mie însă mi se pare un film bine gândit care denotă cunoaştere şi sensibilitate faţă de personaje şi aduce în discuţie toate problemele pe care o audienţă le aşteaptă atunci când sunt martori la intrigile unei tinere fete care este răpită de familia viitorului mire. Regizorul urmăreşte patru cazuri diferite - fiecare dintre acestea prezentând câte un aspect diferit a ceea ce presupune această tradiţie, de la ritualurile de consimţământ, până la povestirile tragice despre moarte sau posibilele crime. El merge pe urma negocierilor dintre familii şi chiar urmăreşte îndeaproape fericirea şi consecinţele mariajului. Filmul este bine documentat, tranşant, foarte zguduitor.

Into the Field regizat de Alyssa Grossman este ultimul film de la categoria Europa Centrală şi de Est, pe care aş vrea să-l menţionez. Realizat de o studentă a Universităţii Manchester ca parte a tezei de doctorat, subiectul filmului sunt călugăriţele ortodoxe din România. Documentarul este un exerciţiu bun atât pentru filmul observaţional cât şi un experiment interesant care cercetează problemele şi provocările etnografiei. Regizoarea foloseşte animaţie, stop-cadre cu ea, dar şi obiecte ciudate, cum ar fi feliile de pâine, pentru a exprima trăirile unei persoane care se află într-un loc nepotrivit, pierdută într-o altă cultură. Cine sunt eu? sau Care este rolul meu pe acest pământ? sunt două din multe întrebări pe care şi le pune. Aceasta este o tehnică pe care nu am mai întâlnit-o în filmul antropologic. Frumos realizat, filmul se combină armonios cu stilul observaţional omniprezent. Momentele de reflecţie sunt cele mai hazlii. Filmul este un portret nou de obedienţă şi autoritate, plin de spirit, dintre fetele tinere şi maicile vârstnice dintr-o mânăstire ortodoxă. Alyssa priveşte viaţa acestor tinere călugăriţe într-un mod deschis şi prietenos, fără frică şi prejudicii. Filmul Alyssei a câştigat Premiul TVR pentru film studenţesc.

Poate cea cel mai dificilă problemă a festivalului a fost cea a filmelor româneşti, nouă la număr. Având în vedere că România este aproape de momentul când va intra în UE, premiile în bani au fost acaparate de la regizorii români; trei premii au fost puse la bătaie. Oricum, standardul artistic a fost atât de scăzut încât a fost destul de dificil să îi premiezi pe unii dintre ei. Nu numai faptul că au fost câteva subiecte bune: viaţa la ţară, falimentul minerilor amatori, un travestit dintr-un sat tradiţional, femeile rrome abuzate, un jurnal intim al unei adolescente orfane abuzate, un documentar istoric plictisitor (realizat după tiparele de televiziune) despre viaţa şi regretele unei regine din România, de origine engleză; originile muzicii evreieşti Klezmer - care a fost o adevărată prelegere de capete vorbitoare.

Cu toate acestea unul dintre filmele româneşti chiar a meritat: Satul şosetelor - un titlu frumos - realizat de Ileana Stănculescu. Filmul este o capodoperă având în vedere că este realizat de un regizor începător. Filmul prezintă povestea un sat din Transilvania. Cu ceva ani în urmă, doi turişti germani cumpăraseră de aici două perechi de şosete croşetate. La întoarcere, o pereche de şosete au vândut-o unui prieten. Anul următor au cumpărat 50 de perechi de şosete. Acum, de câţiva ani buni, iau sute de perechi pe care le vând pentru săteni, în Germania. Sunt ceea ce eu numesc şosete Birkenstocker, uşoare, pufoase şi pline de lanolină. Îţi dau senzaţia de sănătate naturală. Dar povestea este despre cele 100 de femei care şi-au dobândit o independenţă economică nouă şezând în centrul comunei sau pe banca din faţa porţii casei pălăvrăgind despre cât de bune sunt acele de croşetat sau despre soţii lor mai tot timpul beţi care şi-au pierdut puterea economică în faţa femeilor lor. Un film observaţional sensibil care portretizează viaţa dintr-un sat frumos prin intermediul acestor femei de toate vârstele, adevărate "maşini de vorbit ". Pătrunzătoare prin intermediul acestei structuri, este nemulţumirea sătenilor care cred că nu au fost plătiţi îndeajuns pentru şosetele lor şi probleme cuplului german, legate de controlul calităţii. Filmul are calităţi cinematice şi eleganţă analitică dar este şi uşor comic - reţeta unui film excelent care a fost răsplătit pe măsură. Filmul a câştigat Premiul British Council.

Ca de obicei, secţiunea Internaţional a avut cele mai controversate şi bine realizate filme, ceea ce a adus un public numeros dar şi discuţii aprinse, motiv pentru care publicul a umplut sălile. Au fost 18 asemenea filme, de la producţii de 90 de minute foarte costisitoare şi de înaltă calitate, la producţii tip Discovery şi încheind cu producţiile unor mari clasici ai filmului etnografic, Gary Kildea cu filmul Koriam's Law şi David MacDougall cu filmele despre Doon School.

Cred că nu mai are nici un sens să vorbesc despre filmele acestor mari regizori. Filmul Koriam's Law a câştigat pe bună dreptate Premiul Sibiu Capitală Culturală Europeană 2007.

Filmul Singing Pictures: Women Painters of Nyaya regizat de Akos Ostor, este o "desfătare observaţională", bine cizelat, un film realizat cu un buget mic. Filmul este despre noua putere economică şi talentul înnăscut ale unei mici comunităţi Bengali, comunitate de povestitori şi de pictori care pictează pe papirus şi ale căror lucrări au avut succes pe piaţa obiectelor de artă din Bombay şi Delhi. Filmul pătrunde adânc în gândirea indigenă dar pierde din vedere un aspect al subiectului pe care eu îl consider a fi important şi anume: în timp ce femeile pictează sulurile de papirus în mod tradiţional, bărbaţii sunt cei care au suferit transformări datorită faptului că ei folosesc picturile lor drept elemente de bază în pentru talentul lor actoricesc ca povestitori principali ai comunităţii. Ei şi-au pierdut sursa de venituri ca urmare a decadenţei formei lor de manifestare artistică.

Filmul Teshumara - Guitars of Tuareg Rebellion un film cu o imagine bună, o combinaţie perfectă de muzică şi interviuri. Titlul spune tot.

Filmul We are the Indians regizat de Philip Cox a umblat anul acesta pe la multe festivaluri de gen. Un film de o calitate artistică desăvârşită, care denotă o cercetare bună, cu o poveste bine structurată, despre tribul indian Mbya Guarani dintr-o aşezare aflată în pădurile din nord-estul Argentinei. Filmul prezintă povestea unui tânăr al cărui tată a fost extraterestru în filmul Mission. Subiectul filmului prezintă pe mai marele tribului şi lupta sa încununată de succes pentru drepturile comunităţii asupra pământului, conflictele cu diferite misiuni evanghelice creştine, lupta pentru supravieţuire şi abuzul de pe plantaţiile de cafea. Cea mai frumoasă secvenţă din film este cea care redă discuţia dintre un creştin şi un indian pe tema dacă oamenii se trag din viermi sau din coasta lui Adam. Acest film foarte complex este un rezumat bine realizat cu pătrunderi etnografice excelente.

Au mai fost două filme din mijlocul conflictului israelo-palestinian. Ambele filme aveau ca subiect problemele maritale. Unul a fost Sentenced to Marriage o restituire plină de anxietate, agonia a trei soţii evreice de religie ortodoxă care nu pot să scape din ghearele soţilor lor răzbunători din cauză că tribunalul religios trebuie să obţină consimţământul soţilor pentru a pronunţa divorţul. Filmul este o descriere în stilul tradiţional "mizerabilist", care îţi lasă un gust amar.

Al doilea film a fost Just Married în regia lui Ayelet Bechar. Din nou, un studiu bine făcut cu un buget mic despre două căsătorii contrastante între palestinieni şi israeliţi. Filmul pătrunde adânc în absurdităţile, suferinţele, curajul personal şi vitalitatea din viaţa intimă cauzate de conflictele politice. Filmul are o secvenţă magică când una dintre soţii - o femeie educată, cu o carieră de succes - stă faţă în faţă cu primul ministru israelian, cauza tuturor problemelor ei. Altă secvenţă superbă redă coşmarul kafkanian de a obţine permis ca un cuplu să se poată întâlni. Acest film a câştigat Premiul Luxembourg.
Filmul Punam, regizat de Lucian Muntean este o mică capodoperă de film observaţional, a cărui acţiune se concentrează în jurul unei fetiţe de 9 ani din Nepal. Mama ei a murit, iar tatăl ei munceşte zi de zi pentru a câştiga câteva rupii. Fetiţa a fost nevoită să se maturizeze înainte de vreme. Având grijă de gospodărie, ea este hotărâtă să devină învăţătoare. Economiseşte fiecare bănuţ pentru a se autoeduca. În fiecare zi o îmbracă pe sora ei de 5 ani, se îmbracă şi ea cu uniformele care nu le sunt pe măsură şi păşesc spre şcoala privată locală pentru a învăţa să scrie şi să citească. Filmul are însă o problemă care poate fi trecută cu vederea. Comentariul filmului din voice-over pare a fi "aranjat"şi nu se sincronizează cu imaginea. Dar acesta este o perlă în tradiţia realizării filmelor de acest fel care au ca subiecte copilul.

Unul dintre celelalte filme care are o directă importanţă etnografică a fost Our Courtyard, un film complet observaţional a cărei acţiune se petrece pe moşia unei familii de chinezi cu tradiţie. Frumos filmat, aceasta e o poveste despre pisicile, vacile şi numărul mare de membri ai unei familii, despre ceea ce gândesc unii despre alţii şi despre vecinii lor, familie destrămată de un membru care vrea să se mute într-o casă nouă. Totuşi filmul e un pic prea pitoresc şi romantic în viziunea lui şi lipsit de acele elemente esenţiale de conflict şi de raportul legăturilor de bază care leagă un grup de acest fel. Fără a avea la bază vreo cercetare profundă, filmul a meritat să fie văzut.

I Love You As You Are, regizat de Silvia Firmino (originară din Lisabona, a studiat lingvistica şi film) care a realizat un portret sensibil, plin de afecţiune a unei familii care se pregăteşte pentru ceremoniile legate de sărbătoarea Sfântului Anton. Acest film prezintă pasiunea, afecţiunea, umorul, ciorovăiala şi spiritul unei comunităţi clasice mediteraneene, în lupta unei străzi de a câştiga competiţia la cea mai bună paradă. Cuvintele, sensurile, ironiile şi bârfele constituie miezul unui ritual religios.

Pentru mine cel mai important moment al festivalului a fost şi cel mai dificil. Personal, l-aş fi premiat cu marele premiu, dar majoritatea celorlalţi nouă membri din juriu l-au găsit mai puţin etic, spre marea mea surprindere. Pentru mine Forever Yours de Monica Csango are o singură greşeală - foloseşte în exces o frumoasă arhivă de fotografii în sepia cu bunica regizoarei în societatea înaltă vieneză de dinaintea războiului. O femeie tânără care îşi iubeşte cu pasiune soţul, îmbrăcată în haine de blană cu gulere de astrahan mergând la operă sau ieşind la picnic. O idilă cu iz romantic care devine din ce în ce mai perversă pe măsură ce filmul continuă. Trebuie avut în vedere că acesta este un film de Monica Csango care nu numai că îşi analizează amănunţit propria familie, ci o umple şi de suferinţă. Aici zace potenţialul voyeristic de exploatare a unei bunici de către nepoata ei. Povestea este plină de intrigă şi prea complexă pentru a o relata aici iar deznodământul este sumbru şi impresionant.

Bunica domnişoarei Csango, care este o regină a dramei, în vârstă înaintată, cu o strălucire carismatică a fost despărţită de soţul ei tânăr pe care îl adora, în lagărele de concentrare naziste. Nici o urmă de patos până aici. Ea crede cu certitudine că soţul ei a mai trăit şi după al II-lea Război Mondial, dar într-un fel, fiind afectat de război, a dispărut într-o viaţă tangenţială. Aceasta are deja proporţii mitice. Însăşi Monica este hotărâtă să meargă pe firul acestei probleme. Folosindu-şi camera de filmat ca unealtă atât pentru confesiuni cât şi pentru a pătrunde dincolo de aparenţe, ea reuşeşte să scoată durerosul adevăr la iveală de la bunica şi tatăl ei - care se opune.

Aceasta este povestea unui conflict interior care trece prin istorie, de la Viena, Paris, Norvegia, la New York până când, în final, atinge punctul culminant în Bombay, India. Filmul tratează unul dintre cele mai importante momente din istoria Europei, cel de-al II-lea Război Mondial, cu problemele intime şi conflictele generatoare de mituri ale propriei familii. Monica Csango nu scăpă din vizor pe nimeni, nici măcar pe ea însăşi.

Multe lacrimi au fost vărsate pentru un adevăr dezvăluit. Este un film admirabil, bine realizat. Şi în mod curajos, dar periculos, ajunge acolo unde nici îngerii nu ajung, şi, prin urmare, nu a primit premiul pe care cred eu că l-ar fi meritat.

Pentru a conchide, festivalul Astra Film Fest, care are loc în Transilvania - această surprinzătoare parte a lumii, care în curând va fi europeană - a fost o remarcabilă reuniune de filme extrem de bune, şi acest lucru se datorează "parteneriatului" de interese comune, dintre cei doi antropologi şi regizorii prezenţi la Festival. Aceasta este tipul de reţetă sortită a avea mare succes dacă Csilla Kato şi Dumitru Budrala mai au încă energie, după această performanţă, de a duce acest Festival la cea de-a noua lui reîncarnare. Cel mai bun aspect al festivalului a fost numărul mare de regizori prezenţi şi sincera animaţie a publicului.

(un articol de Michael Yorke, preluat din revista Nordic Anthropological Film Association - NAFA Network vol. 13.4a, decembrie 2006)




 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2006


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Comunicat de presă


Alte articole

 Între campioni balcanici, hinduşi şi căţei new-yorkezi - AstraFilm Fest 2006, Iulia Blaga
 Dacă nu ai auzit de Astra Film Fest, e timpul să auzi, Comunicat de presă
 Filmele premiate ale ASTRA Film FEST 2006 şi cîteva cuvinte despre Marele Premiu, Comunicat de presă
 Jurnal sibian IV - Astra Film Fest 2006, Cătălina Miciu
 Jurnal sibian III - Astra Film Fest 2006, Cătălina Miciu
 Toate articolele despre Festivalul de film documentar şi antropologie vizuală Astra Film Fest 2006


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer