Cu Europa încă sunt strădanii mari
şi anevoioase spre a o unifica, dar în mod sigur dependenţii
absoluţi de
Matrix reuşesc să facă o unificare
globală. Politica inteligentă şi avantajoasă pentru
toată lumea de a lansa un asemenea succes de casă concomitent,
dă un sentiment extrem de plăcut cinefilului care indirect
trăieşte şi el puţin emoţiile intense ale
Cannes-ului, când ştie că la fel ca anul trecut cu
Războiul stelelor, Matrixul a coborât şi pe ecranele de la
Hollywood muliplex, unde deja te simţi în rândul
lumii.
Nicicând la o conferinţă de presă nu a
fost atât de multă lume în sală. Întrebarea unuia
care nu este adeptul genului este un perplex "de ce? ".
E
adevărat că actorul principal are şarm, ba chiar Keanu Reeves
e un fel de Victor Rebengiuc în Pădurea spânzuraţilor.
Ochelarii negrii de care nu se desparte nici în cele mai năvalnice
reprezentaţii de lupte marţiale ce par un balet sofisticat
amestecat cu levitaţie şi multele momente create virtual pe
calculator pot intriga şi uneori impresiona. Că este
îmbrăcat mai degrabă ca un călugăr, ca o
fantomă la indigo şi că se sărută îndelung
şi cu orice prilej cu deloc apetisanta Carrie-Ann Moss (precis că
lui i s-a dat ceva în plus la onorariu, iar ei i s-a scăzut pentru
acest privilegiu pe care cu siguranţă că multe
îndrăgostite în taină, i-l invidiază) şi
recuperează din prestigiu când i se aduce pe platoul de filmare
şi în scenariu cea mai dezirabilă femeie a momentului,
splendida şi statuara Monica Bellucci. Dar vorba cântului celui
mai celebru din istoria celei de-a 7-a arte "A kiss is just a
kiss".
Sau poate numele ciudate, amestecate cu cele consacrate
dar
aparţinând altor vremi, devin surse de inspiraţie pentru
viitoarele mămici... Ori Oracolul (o ghicitoare dintr-o etnie
apropiată celor de la noi) mâncător de dropsuri, care
ghiceşte viitorul chiar şi la maşinăriile cele mai
complicate dar cu chip de om ... Sau ridicolele prize în formă de
capace aplatizate de bere prin care personajele sunt conectate la
existenţe parţial reale. Ori clonările excesive ale
personajului negativ upgradat, Agentul Smith, care devine parcă o
colonie infinită de gândaci cărora nici un insecticid nu le
mai face faţă, doar Matrix îi bate măr, şi cu o
undă de ironie e comparat cu Superman.
Mai sunt şi
termopanele care fac faţă ploii de gloanţe, motocicletele din
prototipuri încă neieşite pe piaţă, zborul în
sus şi în jos spre falimentul ascensoarelor, nu lipseşte nici
orgia (de aceea probabil e interzis sub 14 ani, dar cine ţine cont...),
nici aluziile răutăcioase la adresa limbii franceze, unde cred
americanii că sunt cele mai suculente înjurături şi
aceasta este singura ei virtute (pentru că n-au învăţat
încă româneşte şi n-au văzut
Marfa şi
banii).
Dominanta de verde a întregii pelicule te face
să te întrebi dacă n-a fost sposorizată de Connex ori e
o încercare subliminală în acest sens. Şi totuşi
această alchimie cinematografică funcţionează. Nu mai e
nevoie de critici de film ca s-o explice, ci de sociologi. Şi când
te gândeşti că deja e incorporată în această
peliculă şi reclama pentru episodul următor... Numai teatrul
viu şi adevărat ne mai poate salva de această spălare de
creiere eficientă pe întreaga planetă.