Bond Begins... - Casino Royale

Să trecem rapid peste polemicile mai mult sau mai puţin stupide (Cine mai vrea Bond? De ce un blond? etc.) şi să atingem rapid şi decis subiectul şi esenţa a ceea ce citiţi în clipa asta - Casino Royale este cel mai "Bond" Bond de la Licence to Kill (1989) încoace, film cel puţin la fel de înjurat (din păcate şi post premieră) şi care a încheiat dintr-un foc şi cariera lui Timothy Dalton în chip de 007... şi cariera lui 007 însuşi, pentru şase ani. Coincidenţă? Hm...

Şi-n '89 şi-n '06 controversele sună la fel: prea brutal, deloc frumos, lipsit de eleganţă - domnilor! Cu toţii îl iubim pe Connery, cu toţii l-am cunoscut pe Bond sub chipul scoţianului, dar cine s-a apropiat realmente de personajul creat de Ian Fleming? Exact. 007 este o maşină de ucis, o brută în costum, "a blunt instrument" care, surpriză, suferă şi sângerează - şi de aceea noul Casino Royale nu numai că funcţionează grozav, dar reuşeşte să readucă pe linia de plutire o franciză (cândva) sinonimă cu însuşi cinematograful de aventuri.

Sigur că filmul nu e perfect - e prea lung, nu-i atent cu personajele secundare - dar sunt defecte surmontabile, graţie regiei fluide, poveştii tragice de dragoste (inspirată de un alt Bond minunat subestimat - On Her Majesty's Secret Service - şi susţinută splendid de vulnerabilitatea Evei Green), charismei negativului Le Chiffre (impecabil Mads Mikkelsen, impotent şi torţionar) şi, evident, siguranţei lui Bond himself, un actor cu A mare, care îşi face timp să-şi sfideze deopotrivă detractorii reali ("Do I look like I give a damn?!") şi adversarii din film, cu savoir-faire-ul unuia care cu aşa ceva s-a ocupat toată viaţa.

You know his name...