Milionari de weekend, nici măcar de weekend!

Nu vă înfricoşaţi, voi fi scurt. Filmul nu merită prea multe comentarii şi, în mare, s-a spus cam tot ce era de spus, aşa c-am să punctez doar.

Nu poate fi în nici un caz declarat un "film bun" - Doamne, cât detest eticheta asta! - pur şi simplu pentru că e prea prost (hehe, asta-i o etichetă care-mi place!)

Dar acum vin şi-mi auto-trag un şut, zicând că nici verdictul de "film prost" nu ţine - întrucât are, pe ici pe colo, câteva calităţi.

Un clişeu la mare modă acu' vreo 20-30 de ani zicea: "Scuzele nu se filmează." Pentru noi, cei preocupaţi şi de bucătăria (şi cancanurile) cinematografului, poate fi interesant să ştim câte ceva şi despre bubuiala dintre Cătălin Saizescu şi Mihai Orăşanu, şi despre cei doi ani de post-producţie sau cât au fost (apropo, alt "ca la noi la nimenea!"). La o adică, pot avea şi ăştia o oarecare legătură cu golurile filmului. Dar, în ultimă instanţă, ceea ce contează e produsul final.

Aşadar:

A început prin a-mi plăcea. În primul sfert de oră, chiar sunt nişte secvenţe care stau în picioare - în special cele de acţiune. Deşi, cum spunea cineva, cascadoriile trupelor speciale nu sunt verosimile nici de frică, totuşi în materie de cinema, ca o convenţie tipică pentru genul ăsta de secvenţe, funcţionează. Au mizanscenă bună, structură solidă, montaj meseriaş.

De asemenea, aş mai da o bilă gri deschis pentru cele câteva experimente - începutul gen spot publicitar, inserţiile de stop-cadre etc. Intenţii bune, lucrătură destul de riguroasă, dar, până la urmă, nu duc nicăieri.

Tot prin zona aia se plasează şi cele câteva instanţe de umor autentic al filmului.

Din păcate, nu peste mult, povestea intră într-o fleşcăială absconsă şi iremediabilă, care-o duce tot aşa până la sfârşit, ţintind cu osârdie un tembelism de-a dreptul abisal.

Nici nu mai are importanţă "ce se vrea" filmul, din moment ce "nu se iese" nimic. Comedie? Acţiune? Absurd? Delir? Din toate câte puţin? Poate, pe alocuri. Într-un târziu - din toate NIMIC.

S-ar putea diseca fibră cu fibră, pe fiecare dintre feliile de mai sus, dar în scris nu merită - prea mult efort de tastat pe keyboard şi mijit ochii-n display. La o bere, ar merge.

Tudor Chirilă, săracul, o frige. Regret sincer, pentru că suntem prieteni, iar eu mai sunt şi fan Vama Veche - dar când nu iese, nu iese, ce să-i faci? Sigur, nu-l putem înjura ca actor, măcar pentru acel epocal Malvolio şi alte câteva roluri excelente din teatru (nu şi vaxul ăsta cu Chiriţa of Bârzoieni, unde ţi se face rău doar dacă faci greşeala să te întâmpli în sală). Dar aici... regrete eterne, maestre! Mă rog, un bănuţ la buzunar, un pic de distracţie, hai să zicem. Da' nu mai mult.

Aşa că, în concluzie:

Cătăline tată, mai încearcă. Poate s-o alege ceva şi de tine, pân-la urmă. Cu condiţia să înveţi din propriile greşeli.