Inimile din trupurile bolnave - Inimi cicatrizate

Ne-am fi aşteptat, poate, la un spectacol despre proasta calitate a serviciilor de pe litoralul Mării Negre. Teatrul Naţional din Constanţa ne dă un spectacol despre calitatea fiinţei umane.

Radu Afrim nu este un artist care-şi instalează spectatorul în scaun şi-l lasă se bucure de expunerea teatrală a sentimentelor curate şi a luptei lor pentru afirmare: el arată mereu aspectele sordide ale vieţii, descrise amănunţit, oameni umiliţi, reduşi la condiţia lor elementară de aparate digestive sau erotice. El se situează mereu în acele locuri de unde viaţa devine extrem de greu nu doar de iubit, ci şi de suportat. Izbuteşte, cînd din aceste elemente construieşte fragilul univers paralel al aburilor de inocenţă, al aspiraţiilor spre adevăr prin care lumea dispreţuită a marginalilor concurează cu cea sigură de sine a lipsei de întrebări.


Adevăruri necuviincioase

Cu dramatizarea romanului lui Blecher, Inimi cicatrizate, Radu Afrim a intrat în lumea închisă a unei boli rare, folosind mărturia unui autor limitat la ceea ce vedea din poziţia imobilizat pe targă, scriitor înzestrat cu darul observaţiei, lipsit de duioşie faţă de propria soartă, capabil să descifreze trăirile celorlalţi. Vocea naratorului trece în cea a personajelor, dirijate de regizor în aşa fel încît spectatorul să poată depăşi limitele lumii văzute. Iar de văzut se vede o lume la fel de diversă ca aceea a oamenilor care se bucură de o dinamică verticală, starea de boală e trăită la fel de firesc ca sănătatea, atîta doar că ei - bolnavii - se gîndesc mai puţin la ce se cuvine şi ce nu, la cum arată gesturile lor, cît de armonioase sau de frumoase sînt.

Transpusă în replici şi gesturi lumea cărţii capătă corporalitate, boala nu este o convenţie, ci realitatea deplasării, a dificultăţii de a pune un picior în faţa celuilalt. Quitonce (Mihai Smărăndache) impune scenic imaginea lui despre sine obligîndu-ne să nu ţinem seama de neputinţa de a supraveghea zbaterile mîinilor şi picioarelor. O femeie cu un chip frumos, Wandeska (Diana Lupan), dar cu ambele braţe în ghips, vrea să mănînce fără să fie ajutată şi regizorul ne arată cum se descurcă şi sîntem martorii acţiunilor chinuite, stîngace prin care femeia dobîndeşte graţia independenţei. Un bărbat şi o femeie imobilizaţi, fiecare pe targa lui, vor să facă dragoste: mişcările lor de apropiere sînt chinuitoare, pentru ei, dar şi pentru cine se uită, nu ştim dacă se iubesc sau, pur şi simplu, tînjesc după apropiere. În alt moment al spectacolului, două personaje cu o biografie sentimentală desfăşurată la vedere se supun aceluiaşi exerciţiu. Efortul nu e frumos, nu e graţios, din cînd în cînd ai vrea să priveşti în altă parte. Regizorul are ambiţia de a demonstra că adevărul iubirii nu poate fi urît şi cu sprijinul unei echipe care l-a urmat cu devotament, izbuteşte aproape pe tot parcursul.


Sănătatea e o iluzie

În sanatoriul de la malul oceanului, unii aşteaptă fazele finale ale bolii, alţii au lăsat în spate criza, dar ştiind că există o lume a acestei suferinţe, sănătoşii nu pot face abstracţie de ea. Emanuel (Marian Adochiţei) parcurge iniţierea în boală, Ernest (Emilian Oprea) pare că a depăşit-o şi dialogul dintre ei însumează capitalul comun al suferinţei în variantele ei individuale. Sinteză a experienţei boală / sănătate / boală, Eva în interpretarea Lanei Moscaliuc transmite vibraţia ultimă a bucuriei de a putea fi lîngă alţii. Interpretarea actoricească ţine seama de realismul relaţiilor în contrast cu grotescul mişcării. Scenografia Alinei Herescu formulează cadrul acestei comuniuni, gutierele marcă a bolii şi platformă de sprijin pentru toate impulsurile care sfidează boala, oglinzile prin care se asigură comunicarea, elementele casei-refugiu, includ spectatorul, prezent pe scenă, într-un univers unde el n-ar vrea să existe; imaginile Florinei Titz sînt tot o proiecţie a imaginarului bolnavilor, nu o legătură cu o lume exterioară existentă.

Desigur, spectacolul este contraindicat persoanelor venite la teatru să se distreze. Nu le va face bine nici celor cu un diagnostic precis. Cicatricele, scrie Max Blecher - autor român, mort în 1938, la 29 de ani, după ce a cunoscut toate amănuntele descrise în carte şi în spectacol - sînt ţesuturi "insensibile, la frig, la cald şi la durere". Spectacolul lui Afrim zgîndăreşte pînă la inconfort ţesuturile încă vii tocmai pentru a stăvili procesul prin care cicatricele covîrşesc şi ucid sensibilitatea întregului organism.

---