Jumanji reloaded - Night at the Museum

Acum vreo şase, şapte ani, circula pe Internet un desen nostim foc, intitulat "Harta lumii, văzută de americani". Continentele arătau ca nişte contururi vagi umplute cu culoare, iar inscripţiile sunau circa:

Europe: here we go to vacation; take picters.
Africa: niggers come from here.
Asia: here commies, commies bad.
North Pole: very cold & much snow.
South Pole: here be somethin.

De-atunci, au ţinut-o tot aşa, iar acum, când îi întâlneşti noaptea pe câte-un messenger, stai şi te cruceşti cum poate Dumnezeu să rabde atâta prostie, incultură şi spălare pe creier. Nici nu e de mirare că unora li s-au aprins lămpaşele de alarmă, drept pentru care au început, printre altele, să apară şi filmuleţe gen Night at the Museum, care din secvenţă-n secvenţă te trag de mânecă: "Măi băieţi, ia mai puneţi voi mâna pe lopeţi... ăsta, pe carte! Şi dacă de citit e cam greu, măcar mai mergeţi naibii şi voi în weekend pe la muzeu, că ne râde şi curcile!"

Ar fi unul dintre principalele motive pentru care filmul e atât de fâsâit - arată cam ca un concurs "Cine ştie câştigă" d-ăla cu Andrei Gheorghe, minus prospeţimea, originalitatea şi sarcasmele. Mult mai onest depăna acest gen de poveste, acu' mai bine de zece ani, Jumanji - tot cu Robin Williams, dar în rol principal. Acolo, povestea era inteligent articulată, jocul avea mecanisme precise şi insidioase, imprevizibilul funcţiona eficient, tensiunea creştea gradat şi irezistibil, iar momentele de suspense erau ingenios construite. Aici, cârligele sunt fie ostentative şi primitive (paznicul care-l sperie pe erou, sau cel care copiază cheia), fie pierdute pe drum (instrucţiunile furate în cel mai nepotrivit dramaturgic moment posibil, statuia lui Cristofor Columb, care tot apare şi eroul n-o recunoaşte, dar nu duce nicăieri, leii pe care trebuie să-i închidă, altfel îl vor mânca - nici măcar nu dau să-l zgârie!) Structura în trei ritmeme (apropo, nu e O (una) noapte la muzeu, cum spune titlul, ci sunt trei!), departe de a rotunji ascendent dinamismul povestirii, e repetitivă şi bătătoare de pas pe loc. Pe scurt, totul e încropit la repezeală, semn că "merge şi aşa", după care e filmat fără har, dinamism şi mister, la modul cel mai simplist cu putinţă.

Ca să fim drepţi, ca poveste pentru copii (de Crăciun, musai, că la sfârşit, evident, dă şi zăpada pe străzi!) e frumos şi educativ; dacă fiu-meu ar mai avea trei, patru ani, l-aş duce să-l vadă (cu condiţia să nu ruleze alături un Méliès, un Kachyna sau, de ce nu, chiar şi Omuleţul lui Gopo!). Zâmbeşti amuzat când scheletul de tyrannosaurus rex aportează dând din fund ca un căţel jucăuş, când legiunile romane îl atacă pe erou cu catapultele, sau când acesta e doborât şi legat fedeleş ca Gulliver. Unele momente au chiar un haz delicios (deşi nici pe departe original) - ca mumia tânărului faraon care vorbeşte perfect engleza pentru că a fost patru ani la Cambridge (în muzeu!), sau înduplecarea lui Attila Hunul prin psihanaliză şi regresie în copilărie.

Deşi prevezi încă de la început cum vor evolua lucrurile (mai exact, de când paznicul negru ia mulajul cheii), te simţi bine când, spre final, toate fiarele, bâzdâgăniile şi manechinele înarmate din muzeu, care până atunci generaseră numai angoase şi terori, fac front comun cu eroul pentru a le veni de hac mizerabililor. (Din păcate, urmărirea prin parc şi rezolvarea situaţiei exact în ultima clipă nu aduc deloc, da' deloc, cu Back to the Future sau cu E.T.!) Te simţi binişor şi când Teddy Roosevelt (Robin Williams), rupt în două (că de, e manechin de ceară!) e lipit la loc cu bricheta (da' unde-i Lance Hendricksen, pe post de android rupt tot în două de Coana Mare din Aliens?), şi când directorul muzeului (personajul meu favorit, un fel de păcălici pedant care arată ca un V.C. Tudor piţigăiat), se dă pe brazdă şi-l angajează definitiv pe-al nostru. Dar cam începi să-ţi dai ochii peste cap când ghida necredincioasă, care-şi închipuie că eroul o ia-n balon pentru că-i pasionată de istorie (Back to the Future III, Mary Steenburgen, anybody hear me???), în sfârşit vede cu ochii ei, şi crede, şi-i fericită că era adevărat (apropo, micul romance dintre e-l şi e-a pică fix ca nuca-n perete şi o plesneşte chiar mai prost decât în Da Vinci Code.) Îţi cam vine să zici "Haaai, frate, dă-o-n mă-sa!", când până şi cowboyul şi centurionul, după ce-şi dăduseră eroic viaţa pe altarul prinderii hoţilor, apar târâş-grăpiş, accidentaţi, zdrenţuiţi, plini de sânge, arşi de vii şi nevătămaţi. Iar dacă la sfârşit puştiul ăla ar mai fi spus şi pentru a cinşpea oară că taică-său e cel mai mare erou pe care l-a cunoscut vreodată omenirea (altu' care n-a văzut Jingle All the Way şi-n genere toate filmele în care Schwarzenegger dă exemplu bun la copii - sau le-a văzut şi i-au plăcut aşa de mult, c-a zis "hai si eu!"), cred că alergam să cer nişte sare de lămâie şi nu mai vedeam cum, pe final, tot New York-u' vine buluc la muzeu să se culturalizeze.

De reţinut şi că Mickey Rooney e încă alive an' kickin' (la propriu!) iar Dick Van Dyke, cu părul alb ca neaua şi ochii albaştri ca adâncul mărilor, continuă să aibă farmec.

Totuşi, dacă vreţi să vă bucuraţi cu adevărat copiii de Crăciun, luaţi-le un DVD cu Walt Disney - de pe vremea când încă mai trăia! Sau duceţi-i nu la Multiplex, ci la Antipa! Sâc!

13 ianuarie, 2007, h. 13:30-14:28
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.