ianuarie 2007
Dacă aş fi managerul unei orchestre româneşti, m-aş interesa îndeaproape de soliştii şi dirijorii pe care-i pot invita. Adică, să nu fie nici prea scumpi, nici prea proşti. Măcar atât, dacă n-am bani să aduc vedete. Asta, în cazul în care mi-ar păsa de confortul sonor şi satisfacţia estetică a publicului fidel concertelor orchestrei pe care o conduc. Să vedem dacă aşa s-au întâmplat lucrurile în concertul din 17 ianuarie 2007 al Orchestrei de Cameră Radio.

Solistă a fost pianista Dana Borşan, angajata instituţiei. Dirijor, Meir Minsky, despre care ni se spune (în programul de sală) că are trei cetăţenii - israeliană, belgiană şi americană - dar de fapt s-a născut în Polonia. Apoi urmează câteva (subţirele) referinţe profesionale, culese mai ales de la debutul dirijorului din 1983 cu Orchestra Simfonică din Berlin. De-atunci au trecut însă destui ani...

La ora actuală, despre Meir Minsky nu se pot spune prea multe lucruri bune, cu toată bunăvoinţa. A început concertul cu Idila lui Siegfried pe care Wagner a scris-o într-un elan de iubire faţă de proaspăta sa soţie, Cosima Liszt, cu care avusese totuşi trei copii înainte de căsătorie. O asemenea "idilă", lâncedă şi anostă, n-am mai pomenit până acum, mă refer fireşte la interpretare.

A urmat Concertul nr.2 în fa minor de Chopin, una dintre lucrările predilecte ale Danei Borşan, înregistrat într-o variantă de excepţie pe disc, cu Ludovic Bacs la pupitrul Orchestrei Naţionale, în anul 1999. Pianista a cântat exemplar concertul, dar numai cu concursul orchestrei, nu şi al dirijorului. Care, mai bine i-ar fi lăsat singuri pe instrumentişti, oricum s-au descurcat de minune şi aşa. Solidaritatea orchestră-solistă merită toate laudele. Dana Borşan, ar trebui menajată, oferindu-i-se dirijori pe măsura talentului ei preţios. Asemenea experienţe, ca cea cu Meir Minsky, sunt stresante pentru oricare interpret.

Partea a doua a programului ne-a făcut cunoştinţă cu două piese portugheze: Concertul în re major pentru orchestră de Joly Braga Santos şi Simfonia nr.1 în mi bemol major de Joao Domingos Bomtempo. Primul compozitor a trăit în secolul XX, însă concertul său are o certă tentă neoclasică. În schimb, al doilea, deşi aparţine secolului al XIX-lea, pare mai modern. Şi-a scris simfonia în perioada în care a trăit la Paris şi ea seamănă cam prea mult cu Simfonia lui Georges Bizet.

Ambele lucrări ale compozitorilor portughezi sunt agreabile, dar complet lipsite de originalitate. Faptul că au fost alăturate într-un singur concert a avut darul să indispună publicul (majoritar conservator), sala golindu-se după pauză. Socotesc că o singură piesă aparţinând şcolii portugheze de compoziţie ar fi fost de ajuns. Familiarizarea publicului cu alte muzici decât cele cunoscute e mai bine să se facă în doze homeopatice.

Meir Minsky şi-a văzut de treabă în aceeaşi manieră dezlânată, incapabil de a stimula câtuşi de puţin orchestra. Ca să nu mai repet observaţia că nici pentru prima, nici pentru a doua lucrare instrumentiştii Orchestrei de Cameră nu erau suficienţi şi ar fi fost nevoie de suplimenţi. Concertul de Chopin, mai cu seamă, necesită o susţinere consistentă. Şi chiar în părţile liniştite, una e să cânte piano 6 violonişti, alta 12...

Cu totul diferită a fost situaţia concertului Filarmonicii "George Enescu"din 18 ianuarie de la Ateneu. Dirijorul invitat, francezul Didier Benetti, este un profesionist de prima mână. El a condus cu dezinvoltură şi eficienţă ansamblul numeros (cor, solişti vocali, orchestră mare) pe care-l reclamă Carmina Burana de Carl Orff. Succesul acestei cantate simple şi directe, ca expresie, s-a datorat în mare măsură dirijorului invitat. Soliştii vocali, şi ei invitaţi, au fost unul mai bun ca altul. Îi numesc în ordinea preferinţelor mele: baritonul Iordache Basalic (excelent interpret, nu numai cântăreţ), contratenorul Adrian George Popescu (perfect vocal deşi partitura sa era foarte dificilă) şi soprana Anna Mirescu. Corul şi orchestra Filarmonicii au fost de asemenea la înălţime, într-o atmosferă de emulaţie artistică pe care o dorim cât mai des prezentă în sălile noastre de concert.

În ultima vreme, ca invitaţi ai Filarmonicii "George Enescu" apar interpreţi de mare calitate. Amintesc aici doar câţiva: pianiştii Dmitri Alexeev şi Nikolai Demidenko, dirijorul Evan Christ, violoncelistul Matthew Barley, pe lângă cei numiţi în cronica de faţă. Să fie oare acesta semnul unei noi politici manageriale? Aşa sper.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus