Joel Schumacher - un meseriaş cînd foarte inspirat (Falling down), cînd foarte expirat al Hollywoodului (8 mm) - l-a descoperit, de fapt, pe Farrell, lansîndu-l exploziv cu rolul din Tigerland; în Phone booth, Farrell este back in business - în tandem cu Schumacher - în, probabil, cel mai mare succes al lor împreună.
Subiectul este (m)oralizator în linia Se7en, dar mult mai interesant decît povestea (lui Stu Shepard, un "publicist" şmecher / şmenar care nu dă doi bani pe ceilalţi, dar totul pe imaginea sa în ochii celorlalţi) e cum e arătată: un dispozitiv tip Big Brother, în care afli tot despre personajul ajuns în "camera secretelor" (= cabina transparentă), totul despre viaţa lui sentimentală / profesională şi - precum lunetistul de vizavi, care-l ţine în bătaia puştii tot filmul - poţi să-l judeci... Dacă există un strop de geniu în acest film ce pare deja-văzut, el e de căutat în acest dispozitiv: ecranul multiplu îţi dă sentimentul "ochiului-care-vede-tot" (marele "BB" adică!), unitatea de timp şi de loc este - aici - echivalentul lui "real time", referirile la terapie, televiziune şi celebritatea-instant - o subtilă trimitere la "reality-show"-uri precum "BB" (s-ar mai putea adăuga "Iartă-mă!", "Din dragoste" şi "Surprize, surprize" într-un eventual remake românesc...), iar ideea foarte apăsată că eşti absolvit doar după ce-ţi mărturiseşti păcatele "în direct, la o oră de vîrf, în faţa ochilor tuturor" - o foarte îngrijorătoare "stare de fapt" a media-spectacolului în care trăim... Un thriller mental, deci. De văzut!