Super-freaks: Little Miss Sunshine

"Nobody likes me
It's all my fault
Nobody likes me
Oh yes we all like you
We like you a lot
Yes we all like you"
(Alice Cooper - Nobody Likes Me aka Freak Out)

Filmele cu familii disfuncţionale sunt mai la modă decât dinozaurii, dragonii şi zonele eragone, fantasy-urile mai obosite ca PR-ul lui Bush, vrăjitorii şi hobiţii de toate felurile, uniţi de CGI. Little Miss Sunshine, tradus prin Fiecare se crede normal, e un high profile, noua familie Tenenbaum şi Sideways de anul ăsta.

Are distribuţie interesantă, Steve Carrell (40 Year-Old Virgin, serialul The Office), Greg Kinnear (Auto-Focus, As Good As It Gets ), Toni Colette (nominalizată la Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă-comedie) şi "veteranul" Alan Arkin (Catch 22, The In-Laws), plus fetiţa Abigail Breslin şi puştiul Paul Dano, revelaţiile filmului.

Este un road trip cu maşina-dubiţă Wolkswaken, aceeaşi din Texas Chainsaw, pentru ca fetiţa Olive, mezina familiei, să poată participa la un odios concurs de frumuseţe pentru copii (pageant), intitulat Little Miss Sunshine. În timp ce Carrell e gay şi suicidal (şi cel mai mare expert american în Proust), Kinnear se auto-amăgeşte în a fi autor de ghid şi reţete de succes. Se numeşte "Mai trage o dată".

Eroii nu sunt numai geeks şi losers, e familia lui Todd Solontz (inclusiv ochelarii fetiţei din Welcome to the Dollhouse), tratată în cheie comică mainstream, "şi ei sunt ai noştri, hai să râdem cu ei, nu de ei". Adolescentul Dwayne (Dano) a făcut un pact că nu mai vorbeşte, via Nietzsche şi vrea să se facă pilot de avion de luptă dar... oups, surprise... "We're not winners, we're losers" acesta e sloganul, scandat ca un imn de Queen, în culori luminoase şi în cadraje experte (regizorii debutanţi Jonathan Dayton şi Valerie Faris, au făcut tone de clipuri şi reclame, deci sunt la fel de cineaşti independenţi pe cât e de autor Michael Bay, îmi cer scuze că i-am amintit numele aici, dar o umbră peste atîtea raze de sunshine...).

Văzând filmul mi-am amintit de tonele de producţii ale genului, (nu suntem Mc Donalds, ci indy burgers, but they all taste the same), de la acest Big Mac al genului, American Beauty, la American Splendor şi Napoleon Dynamite. Chiar şi Clerks are un sequel, nu numai Rocky. Dar lecţia e următoarea, fetiţele normale de la pageant sunt mai odioase decât toţi freak-şii şi geek-şii, societatea americană e tabloidă şi ele se vor noile Paris, Lindsey, Britney, etc. Şi dansul micuţei Olive cu ochelari mai mari decât ea, cu trupul exoftalmic a dus la extaz cronicile.

Eu zic că e o comedie neagră cu faze comerciale, cu care cei de la Fox au făcut o mega-afacere atunci când au cumpărat-o (la Sundance, cu 10 milioane de dolari). Filmul a devenit sleeper hit-ul anului 2006, cu încasări de 59,5 milioane numai în SUA şi e nominalizat la Globul de aur la cel mai bun film (categoria muzical / comedie). OK, dansul lui Olive are loc pe piesa Super-freaks a lui Rick James, eu prefer Freaks al lui Tod Browning, duse sunt vremurile când aceştia erau o onestă atracţie de freakshow, adică bâlci provincial. Acum bâlciul e peste tot.

Post Scriptum (& publishing)
N-a luat Globul, dar e nominalizat la 4 Oscaruri, pentru cel mai bun film (!), scenariu original (Michael Arndt), actor în rol secundar (Alan Arkin) şi actriţă în rol secundar (fetiţa Abigail Breslin). A dracu' miss sunshine aia mică!