Reverie regală - Marie Antoinette

Primul film al Sofiei Coppola, Virgin Suicides / Sinuciderea fecioarelor, era povestea unor fete rătăcite în zona crepusculară a adolescenţei. I-a urmat Lost in Translation / Rătăciţi printre cuvinte, a cărui eroină era o fată rătăcită în Extremul Orient - dar şi în zona crepusculară a adolescenţei. Şi acum vine Marie Antoinette, un film despre o fată rătăcită în Versailles-ul secolului al XVIII-lea - şi, bineînţeles, în zona crepusculară a adolescenţei. O vedem sosind din Austria în 1770 (cînd avea 14 ani) şi lăsîndu-se deposedată, la graniţa franceză, de hainele ei austriece, de domnişoarele ei de companie, pînă şi de căţelul ei ("Poţi să ţii oricîţi căţei francezi doreşti."). O vedem depunîndu-şi semnătura de şcolăriţă pe certificatul de căsătorie cu prinţul moştenitor - viitorul Ludovic al XVI-lea (Jason Schwarzman), care pare încă şi mai depăşit de situaţie decît ea. Atunci cînd se suie în pat cu el, toată curtea de la Versailles e prezentă (cardinalul îi mai binecuvîntează o dată înainte de a se retrage). Atunci cînd deschide ochii de dimineaţă, prima persoană pe care o vede este înfricoşător de pompoasa contesă de Noailles (Judy Davis), venită să se asigure că peste noapte au început activităţile cuvenite de perpetuare a monarhiei franceze. N-au început şi nici nu vor începe pînă hăt, peste vreo şapte ani - din motive ţinînd nu de impotenţa Delfinului, ci de pasiunea lui mult mai intensă pentru lăcătuşerie. Evident că toată lumea dă vina pe ea: doamnele şuşotesc pe coridoare, scandaloasa Madame du Barry (Asia Argento), amanta bătrînului rege, o priveşte cu dispreţ, propria ei mamă, împărăteasa Maria Tereza, îi cere, în numele alianţei franco-austriece, să depună mai mult efort pentru a-şi inspira soţul. Cu ditamai farsa jucîndu-se noapte de noapte în dormitorul regal şi cu atîtea cutre şi hahalere aristocrate pe margini, aceasta e partea cea mai simpatică a filmului. După care regina începe să petreacă: şampania curge zi şi noapte, proliferează modelele fantastice de pantofi, prăjituri, căţei şi coafuri, din dragostea ei pentru viaţa la ţară se naşte un sat nou-nouţ şi perfect (adică fără ţărani: aceştia nu apar decît ca personaje în programele artistice realizate de regină şi de suita ei). Viaţa pe care o găsise Marie Antoinette la Versailles era toată numai formă - derizorie şi totuşi grea, rigidă - şi ce-i lipsea acestei forme nu era fondul (Doamne fereşte! Auzi, fondul! Ce-i aia?), ci un pic de farmec, un pic de zvîc, un pic de libertate şi informalitate modernă. Alura interpretei principale, Kirsten Dunst, e cu siguranţă modernă (o detaşare graţioasă, uşor narcotizată) şi, cu atîtea muzici mişto (Aphex Twin, Gang of Four, Bow Wow Wow...) defilînd pe soundtrack şi părînd destul de mîndre de sound-ul lor anacronic, e puţin probabil ca publicul tînăr să nu prindă ideea: ce cool trebuie să fi fost să fii adolescentă şi să ai la dispoziţie toată vistieria Franţei ca să-ţi satisfaci capriciile!

Dar cine e adolescenta? În trecut am admirat-o pe Coppola pentru talentul ei de a recaptura "stări poetice" adolescentine, dar acum încep să cred că starea asta de desprindere, pe undeva dureroasă, pe undeva delicioasă, ah, cît de fragilă!, oh, cît de preţioasă! (scuze pentru versuri, dar cred că se potrivesc), e singura pe care o cunoaşte realizatoarea - n-a ieşit niciodată din ea. De la un punct încolo, Marie Antoinette arată şi sună ca reveria unei eleve pretenţioase care leagănă pe genunchi manualul de istorie deschis la capitolul despre eroina ei preferată, în timp ce ascultă muzica ei preferată. Problema mea cu genul ăsta de reverie nu e că stă în calea oricărei prospectări istorice sau psihologice (deşi stă: filmul are la fel de multă forţă de penetrare ca tînărul rege), ci că e fundamental banală. Iar atunci cînd e curmată brutal - cînd realizezi că mai există pe-acolo şi un popor şi că poporul ăsta o urăşte pe regină -, efectul de şoc urmărit de Coppola nu funcţionează, pentru că autoarea nu e nici atunci prea dispusă să rupă vraja; nici ea nu e mult mai convinsă decît eroina ei că pe lume există şi altceva în afară de baluri mascate, sate idilice şi "stări" din astea de ameţeală languroasă, de dezorientare fermecătoare.

În esenţă, Coppola a făcut încă un film despre farmecul trăirilor adolescentine. Acuma, nu e clar că adevărata Marie Antoinette a fost o persoană mult mai interesantă decît adolescenta ameţită pe care o vedem în film (deşi hainele negre pe care le-a purtat zi şi noapte în detenţie, sfidînd cenzura cromatică practicată de revoluţionari, şi hainele albe, obţinute pe căi miraculoase, pe care le-a purtat la propria ei execuţie, mărturisesc un instinct dramatic şi o voinţă care nu se văd nicăieri în Marie Antoinette), dar e clar că viaţa ei putea să ofere unui film multe lucruri mai interesante. După mine, viaţa ei e un subiect ideal de comedie crudă (la 14 ani eşti băgată într-o lume absurdă şi închisă, timp de aproape 20 de ani n-ai nimic de făcut decît să-ţi cumperi haine şi la un moment dat vin nişte supăraţi şi-ţi taie capul), iar filmul lui Coppola nu e nici pe departe destul de spiritual, destul de crud, destul de treaz.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.