Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Neînţelegerea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Înţelegerea Neînţelegerii


George Banu

ianuarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

doamnei Marieta Enescu

În ultima seară a festivalului Caragiale vedeam, la Teatrul Naţional, într-o mulţime de oameni Neînţelegerea lui Camus în regia lui Felix Alexa. Aici un fiu se reîntoarce şi vrea să-şi regăsească mama şi sora, după douăzeci de ani, fără a-şi dezvălui identitatea sperând că vocea inimii sau a... sângelui va vorbi! Dar tăcerea e imensă şi el va fi ucis ca şi ceilalţi vizitatori ai hanului pe care cele două femei îi pradă în vederea unui mirific voiaj la soare, lângă mare pentru a fugi din ţara cenuşie a ceţii şi ploii.

Neînţelegerea, spune Camus, a avut loc pentru că fiul n-a vorbit clar, nu s-a dezvăluit. Da, dar el spera în comunicarea adâncă, a recunoaşterii dincolo de cuvinte. Aceasta era "iluzia" lui! Şi ea, viaţa i-o va contrazice. Fiul rătăcitor se încrede în instinctul de mamă, în iubirea de soră! Dar răul le-a înăbuşit şi ele, pentru o ultimă oară, omoară! Astfel Jan sfârşeşte ca străin printre ai săi. Camus scrie o tragedie şi Felix Alexa, înlăturându-i cu grijă toate excrescenţele retorice sau explicaţiile locvace, îi dă o densitate extremă: fiul se îndreaptă spre... destin! El îl cheamă şi nici un argument logic nu-l poate îndepărta. Ceea ce trebuia să fie salvare prin reîntâlnire e moarte prin nerecunoaştere!

Rar am resimţit mai direct şi mai grav ca aici, intrarea în noaptea vieţii. Uşile se închid, lumina se strecoară printre scândurelele obloanelor, solul e înclinat şi nesigur, întunericul îşi anunţă puterea: presentimentul tragic se afirmă dintru început. Dar în acelaşi timp, în această împlinire iniţială ceea ce fascinează e expresia teatrului ca artă. Felix Alexa concepe scena ca un tablou inspirat parcă din acele pânze ale nocturnului pe care marii maeştri ai sfârşitului de secol XIX l-au explorat cu o irezistibilă atracţie. Iată, mi-am spus atunci, "le théâtre d'art", teatrul de artă din nou regăsit. Îl privesc ca o operă şi în acelaşi timp mă tulbură ca o experienţă! Şi accentele astea muzicale care vin de nu se ştie unde, ecou al minţii, acompaniament al suferinţii?... intru într-o tragedie modernă. Ea se situează între Ibsen şi Maeterlinck, la răscrucea dintre realism şi simbolism.

Şi atunci Mariana Mihuţ intră... ea poartă pe umeri toată povara crimelor. Statuie înlăcrimată! Eroina tragică a cărei voce cu rezonanţe de metal dezvăluie adâncimea neliniştii. Aş fi vrut, la rândul meu, să scriu un bocet pentru Mariana! În faţa ei apare Irina Movilă, fiica ce ucide în numele iubirii de mare ale cărei mesaje le ascultă ca o amantă cu urechea pe o scoică. Scoica va rămâne apoi pe scenă, pată luminoasă în întuneric, motiv ascuns al crimei. Ea e în acelaşi timp îndemn la crimă şi paşaport pentru mare. Şi de aceea, avându-l în mână, sora nu va citi paşaportul fratelui, paşaport pe care-l vedem, la sfârşit, abandonat pe scenă ca un act de identitate care nu a servit tocmai la... identificare.

Spectacolul construieşte un univers contradictoriu. Pe de o parte el combină scaune de lemn greu, ţărăneşti cu pereţi uşor transparenţi, dincolo de care se ghicesc mişcări fantomatice. Aici nu suntem la adăpost! Pe de altă parte, costumele vin dintr-o lume, nobilă, o lume a personajelor tragice care se disociază de realism: lume de regine şi prinţi ce-l evocă parcă pe Racine! Scena tragică a Neînţelegerii se hrăneşte din această eterogeneitate "artistică". Împlinire a teatrului ca artă! Şi a tragediei de cameră! Vocile, distincte şi armonizate, îşi răspund: iată tonul unei tragedii cotidiene!

Pentru a rămâne în spaţiul referinţelor muzicale, la care spectacolul invită, aş spune că totul pare a fi aici un lung adagio. Adagio dinaintea sfârşitului, lent şi grav, fără precipitaţie, ineluctabil în ciuda revoltelor mamei şi ale neliniştilor soţiei iubitoare. Timpul în Neînţelegerea lui Felix Alexa devine dens! Nimic nu e precipitat, aşa se trăieşte în tragedie! Cu mijloacele teatrului! Lentoarea timpului duce spre sfârşitul inevitabil. Ca destinul... Şi Mariana Mihuţ, la sfârşit, cu o intensitate antică, îşi recunoaşte propria-i distrugere. Destinul mamei e prăbuşirea, al fiicei sfâşierea. Mama aici pare a veni din familia grecilor antici, iar sora din aceea a modernilor care s-au inspirat din ei, Ibsen sau Strindberg. Pentru amândouă sfârşitul e moartea, căci cine poate rezista uciderii de fiu sau de frate nevinovat?

După acest spectacol tulburător, în dimineaţa plecării am vorbit cu doamna Enescu, care, cu o voce serafică, mi-a spus una din cele mai dureroase fraze auzite în viaţă: "Nu regreta niciodată că ai plecat, acolo, în Franţa, căci când ţi se face rău, ştii cel puţin că eşti printre străini". Aceasta e înţelegerea Neînţelegerii: uciderea de către ai tai.




 Toate articolele despre Neînţelegerea


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de George Banu


Alte articole

 Din lipsă de iubire - Neînţelegerea, Cristina Modreanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer