Nu ştiu cum explică sau argumentează istoricii sau oamenii de cultură existenţa muzeelor astăzi. Ceea ce ştiu este că atunci cînd ajungi într-o altă ţară, turist sau student, profesor sau cu alte treburi, îţi propui, ca în cele cîteva ore, zile sau luni petrecute într-un oraş anume, să nu-ţi scape cumva vizita la muzeu. Vizitele se fac din raţiuni diferite: să faci fotografii, să te dai mare că ai trecut pe acolo, din plictiseală, din curiozitate, din dorinţa de a învăţa ceva, din nevoia de a completa o cercetare etc. Toate aceste motive se regăsesc pretutindeni în lume şi le-am regăsit şi în această efervescenţă "muzeală" ce ne-a cuprins la cumpăna dintre integrare şi aderare.
30 decembrie 2006 a fost trîmbiţată în mai toată presa ca fiind noaptea albă a muzeelor, evenimentul cultural deosebit, susţinut de Guvern, trebuia să aibă o conotaţie simbolică importantă. Dar în cazul Muzeului de Artă Naţională al României s-a dovedit pe jumătate păcăleală. Deh, ca la noi! Cînd am ajuns acolo pe la 8 seara îmi imaginam că mă voi plimba în deplină linişte şi pe îndelete printre boierii mei de la începutul modernizării. Credeam că mulţi îşi vor vedea de sarmale şi ţuici, iar eu, în misiune de cercetare, mă pot documenta sau numai admira lucrări deja cunoscute, deja ştiute, că tot era gratuit. N-a fost să fie aşa. Lume şi îmbulzeală, aşa cum întîlneşti în marile muzee ale Parisului, indiferent dacă este sau nu este ceva de văzut. M-am bucurat, aşadar, spunîndu-mi că, uite, măcar arta îl mai poate interesa pe românul copleşit de circul politic. Am întîlnit toate tipurile de personaje şi am auzit multe din limbile pămîntului, călătorind prin timpul nostru istoric alături de minunatele exponate de artă medievală religioasă ce, pe mine personal, m-au purtat către un Şerban Cantacuzino, întemeietorul mănăstirii Cotroceni, sau spre vremea Mavrocordaţilor şi a mănăstirii Văcăreşti. Incursiunile mele şi ale celorlalţi s-au oprit însă aici, mezaninul reprezentînd "toată noaptea albă a Muzeului de Artă".
Muzeul a pierdut şansa de a oferi o bucurie celor care n-au bani şi poate nici timp pentru a-i descoperi comorile, dar mai ales nu s-a ţinut de cuvînt, ceea ce este mult mai blamabil. Dar la fel de blamabilă mi s-a părut atitudinea unora dintre vizitatori. Mi-a rămas în minte isteria colectivă a unei familii, ce s-a declanşat în momentul în care custodele a spus că nu se pot vedea şi celelalte săli, întrucît "aşa a hotărît conducerea", oprind înaintarea familionului ce, decis, se îndrepta spre cucerirea următorului pavilion. Refuzul, oricît de politicos ar fi fost, a descumpănit. Cum adică, ei ieşiseră cu copii, bunici, căţel, purcel, pe un aşa frig şi mai ales cînd erau atîtea de făcut acasă, doar pentru nişte icoane? Ce-i asta? Şi coana mare se puse pe-njurat: "Jegoşilor, am ieşit dîn casă pentru voi şi ne trîntiţi uşa-n nas? Să le spuneţi că sînt cu toţii nişte jegoşi...." Şi dăi şi urlă şi împroaşcă pe toţi cu de toate... Şi spectacolul se transformă în grotesc sub privirile celorlalţi, la fel de indignaţi, dar mult mai rezervaţi în a-şi exprima opinia atît de categoric, iar custozii umiliţi privesc în pămînt, neştiind ce ar trebui să spună.
6 ianuarie 2007 am revenit la Muzeul Naţional de Artă al României. De data aceasta pe buzunarul meu. Muzeul era aproape gol şi-am zăbovit mai bine de şase ore în cele cîteva săli ce-mi fuseseră refuzate cu o săptămînă în urmă. La urma urmei, costul unui bilet nu-i o avere şi cred că şi-l poate permite oricine vrea într-adevăr să cunoască cîte ceva dintr-un trecut căruia i se acordă atît de puţin în cotidianul nebun în care trăim. Dar şi de astă dată am avut experienţa a cît de mult ştim să preţuim arta şi pe cei ce o slujesc, indiferent că sînt doar simpli angajaţi sau profesionişti. Un tătic, atenţionat, politicos bineînţeles, că ar trebui să păstreze o oarecare distanţă faţă de tablouri, chiar şi atunci cînd oferi informaţii amănunţite copiilor tăi, s-a pus şi el pe ţipat, supărat foc "că i se încalcă intimitatea cu astfel de intervenţii". Şi dăi şi luptă şi "vă ştiu eu pe voi", şi "mama voastră", şi... Halal lecţie de bună purtare de faţă cu propriii copii şi a unui public puţin numeros, e adevărat.
Aşa că ceea ce s-a întîmplat, tot în acele zile, la Casa Poporului, nu mă miră absolut deloc. Optimismul transmis de doamna cu organizarea mi se părea suspect, imaginile susţineau contrariul. Chiar dacă este o "oroare", chiar dacă astăzi adăposteşte oameni politici "detestabili", pe care, vai, uităm că noi i-am ales, Casa Poporului ar fi trebuit tratată ca un muzeu. Şterpelirea lucrurilor ce puteau fi uşor ascunse, "lăfăirea" cu infatuare în fotoliile parlamentarilor, mîzgălirea băncilor sau a pereţilor, lipirea gumei de mestecat pe scaune sau birouri reprezintă în fapt "respectul" faţă de valorile bunului-simţ. Or, şi într-un caz, şi în altul se vede că ducem lipsă.
Nu spun că astfel de lucruri nu se vor fi întîmplat şi prin alte părţi ale Europei (deşi prin peregrinările mele n-am prea văzut aşa ceva), dar vizitele noastre la muzee prea seamănă a înghesuiala din ziua de Bobotează, la luat agheasmă.