februarie 2007
Balul
România tăcută, România dansată, România sublimată în mişcare, esenţializată în gest. România ultimilor 80 de ani are chipul balerinelor lui Toulouse-Lautrec, aer boem, graţie pe alocuri, ceva strălucire, dar şi puţină monstruozitate, o oarecare hidoşenie. Şi tot ca în tablourile lui Lautrec, în spectacolul Balul regizat de Radu-Alexandru Nica destinul se concentrează în gest. Un spectacol mut, amputat de cuvinte, dar contorsionat în mişcare povesteşte detaşat-ironic fluxul şi refluxul ultimilor 80 de ani în România. Istoria funcţionează ciclic. Evenimentele îşi corespund în timp, perioadele de progres şi pace revin binefăcător după dezastre economice şi politice, teroarea este cealaltă faţă a libertăţii. Recuperarea istoriei se face exclusiv pe mişcare, iar această amprentare tăcută lasă drum liber folosirii tipologiilor, gesturilor şi obiectelor simbolice.

Pornind de la un spectacol al companiei Théâtre du Compagnol, prelucrat apoi de Ettore Scola în filmul Le Bal, Balul reface un tunel al timpului din tuşe groase, dar şi din linii fine. Istoria maselor se concentrează în poveşti personale. Colectivul conţine individul, iar individul devine model pentru colectiv. Masele şi omul se suprapun într-o imagine grotescă a României de la 1920 pînă la revoluţia din 1989. Naţional şi personal sunt cele două direcţii pe care funcţionează poveştile din Balul, iar ritmul e determinant pentru ele. Dacă anii '20, '30, '40 au un parcurs lent, lejer, degajat, deceniile comuniste se consumă rapid. Istoria este o uriaşă centrifugă care se roteşte din ce în ce mai repede mestecînd de-a valma oameni şi naţiuni. Iar oprirea ei se poate face doar printr-o explozie aşa cum a fost revoluţia din 1989, ultimul bal.


Spaţiu, timp, caractere

Ca şi în filmul lui Ettore Scola, spectacolul lui Radu-Alexandru Nica se desfăşoară integral într-o sală de bal, loc de socializare, spaţiu de distracţie, de consum şi cheltuire de energii, preponderent sexuale. E locul în care se decide cine pe cine domină în microuniversurile individuale, dar şi în macro-universul comun. Sala de bal devine adăpost în război, secţie de votare, cămin cultural, alimentară. Destinaţia se schimbă, scopul rămîne. Este locul în care oamenii se întîlnesc, locul în care energiile converg. Micile personal stories sunt acompaniate discret pe o plasmă de proiecţii ale national stories. Istoria cea mare determină, condiţionează permanent destinul individual. Timpul este recuperat printr-o memorie pulsatilă.

Într-un alt film celebru, Ochii negri al lui Nikita Mihalkov, o fotografie veche devine un vehicul al memoriei, reînviind oameni, întîmplări, un timp trecut. În Balul, fotograme animate refac timpul istoric la nivelul fluid al senzaţiilor, de la bucurie la frică, de la frustrare la fericire, de la iubire la ură. Timpul are propriile lui reguli şi mai ales propriul său ritm. În anii '20- '40 individul domină istoria, în perioada războiului istoria şi individul sunt corp comun, iar în timpul dictaturii istoria striveşte destinele personale. Este o convulsie temporală în care oamenii se reduc la tipologii. Fiecare personaj urmează traseul uneori caricatural al unui caracter pe care îl păstrează de-a lungul excursului istoric. Ofelia Popii, strălucitoare, chic în postura de starletă, şi Adrian Neacşu, prototip al gentlemenului în varianta micului Paris, funcţionează în cuplu.

Florentina Ţilea, omniprezentul outsider cu o inocenţă a frustrării bine decriptată. Viorel Raţă, caricatural şi ubicuu informator. Cătălin Pătru, remarcabil în rolul barmanului în cîteva momente (cel al şoriceilor, de exemplu, al căror chiţăit îi invadează halucinant trupul contorsionîndu-l ca un naturalist-cehovian semn premonitoriu). Diana Fufezan, cochetă, dar şi vulnerabilă, cu o fragilitate contrazisă uneori de tăria privirii. Codruţa Vasiu, întruchipare a victimei perfecte.

În nebunii ani interbelici personajele sunt cărnoase, fascinante, suculente pentru ca timpul apoi să le schematizeze, să le uniformizeze. Dictatura instaurează cenuşiul existenţial, nu numai imaginea pierde culoare, dar şi destinele personale se aseamănă pînă la identificare. Este o depersonalizare a individului pînă la ultima treaptă (fără a pierde umorul, chiar la nivel de detaliu. Horia Nicoară e adorabil cu pantalonii intraţi la apă, iar Gabriela Neagu mizează pe un comic á la Giulietta Massina).

Balul începe însă cu un memento contemporan. Un an 2000 sintetizat de o seară într-un club, cu tipologia caracteristică şi gesturile mecanice ale flirtului. Poate că libertatea ne-a scos din teroare, dar viaţa nu şi-a recăpătat încă strălucirea, dezinvoltura şi firescul din anii '20. Încărcaţi de obsesii şi temeri, oamenii dezvoltă sindromul singurătăţii comune, boala contemporană cea mai răspîndită. În anul 2000 se mimează trăitul.



Vremuri sub oameni

Balurile erau în anii '20, '30 un mod de a trăi, forma cea mai elevată şi decadentă în acelaşi timp de a consuma viaţa. E o lume boemă, elegantă, vinovată cu ştaif în perversitatea ei, liberală în concepţii şi desfrînată în gesturi, nesătulă să recupereze anii pierduţi cu războiul, dansînd ca să uite tragedia, avidă să trăiască tot, să consume tot. În vârtejul nerăbdător al charleston-ului şi în senzualitatea exhibată a tango-ului energiile sexuale se descătuşează.

Este timpul pentru trăit, istoria devine un summum de destine individuale, de poveşti spumoase şi gesturi provocatoare (sărutul lasciv al celor două doamne din înalta societate în faţa curtezanilor).

Explozia de vitalitate este temperată de cîteva tuşe politice ameninţătoare. Primele semnale că vremurile îşi vor ieşi din matcă sunt date de intruziunea discretă a elementelor naziste. Salutul, o stea galbenă la un rever, o uniformă, toate apărute pe acelaşi fundal de veselie frenetică, inconştientă fac trecerea către oroarea celui de-al doilea război mondial. Puntea e aici determinată de o foarte bună situaţie scenică (scenariul aparţine Mihaelei Michailov şi lui Radu-Alexandru Nica), o nuntă cu toată gama de stereotipii la care un legionar aduce cadou Mein Kampf, forţînd mireasa să danseze cu el. Violenţa conţinută în dans e premoniţia unei terori care e abia la început. Strălucirea şi eleganţa acestei lumi cool sunt gata să apună. Războiul e aproape, iar apropierea lui se simte în tăcere. Într-una dintre cele mai expresive scene ale spectacolului, barmanul (corpul istoriei, funcţionează ca un receptor de semnale) se lansează într-un solo de tobe în care tobele sunt reprezentate de orice obiect din preajmă, iar sunetul începe ameninţător cu bătaia cadenţată de picior a soldaţilor mărşăluind şi se încheie tăcut, dar convulsiv cînd barmanul biciuieşte aerul.

Excelentă este dihotomia tipologică a ocupanţilor. Ofiţerul neamţ cu care nu vrea nimeni să danseze are o traiectorie grotesc-crudă (dansează ţeapăn pînă la urmă cu propriul informator pe care îl ucide, Adrian Matioc, elegant şi cinic, cu doza aferentă de cruzime detaşată) şi soldatul rus grosolan în exuberanţa lui, cu cazaciocul demn de gagurile din filmul mut (Florin Coşuleţ face realmente paradă de virtuozitate coregrafică şi condiţie fizică). Şi totuşi războiul sună rău (un sunet stingher, apăsător, discret marchează momentele în care vremurile se tulbură. E sunetul pandant al celui de la moartea lui Prozorov din Trei surori).

Nu lipseşte drama-emblemă a războiului, soldatul care pleacă pe front, se întoarce mutilat şi îşi găseşte iubita gata însărcinată (iubirea nu rezistă războiului, ştim asta de la neuitatul Zboară cocorii).



Oameni sub vremuri

După război rotativa istoriei capătă viteză. Comunismul se instaurează prin fraudă electorală, teroarea începe să îşi arate chipul, umorul e strîmb. Portretul imens-grotesc al lui Ceauşescu intrînd parcă singur în scenă pe refrenul "sunt un simplu cetăţean" marchează începutul mascaradei comuniste. E o intruziune abruptă a politicului în viaţa personală, dispare intimitatea, se instaurează teama, apare un nou tip de dramă, a decreţeilor. E din ce în ce mai greu de făcut diferenţa între bine şi rău. Călăul şi victima alcătuiesc împreună o familie.

Cu un singur moment de falsă libertate în perioada flower power care a cuprins superficial şi societatea românească (şi cu Pali Vecsei delicios într-un Jimmy Hendrix autohton), comunismul îşi vede de drumul sigur către dictatură. Falimentul se vede în anii '80 cînd coada devine emblema societăţii, un stil de viaţă.

Personajele îşi pierd consistenţa, reprezintă mai mult un tip decît o persoană, se dez-identifică, îşi abandonează practic esenţa caracterologică, dizolvîndu-se în comun, în ansamblu, în grup. În acelaşi timp umorul caricatural capătă valenţe groteşti, cuprinde toate palierele scenariului (poveşti, caractere, muzică, clipuri, dans). Este o modalitate foarte bună de detaşare de comunism, evitînd căderea în patetism. Iar decadele se succed din ce în ce mai rapid, o dată din cauză că viaţa nu avea prea mult de oferit în acea perioadă şi a doua oară pentru că timpul pare să se concentreze (cincinalul în doi ani şi jumătate, nu?). De curînd, specialiştii americani într-una din nenumăratele lor cercetări au avansat teoria micşorării duratei zilei din cauza rotaţiei mai rapide a Pămîntului. Cu alte cuvinte, timpul fizic se accelerează. Fenomenul e resimţit în ultimele decenii. În Balul însă nu numai timpul fizic, ci şi cel al memoriei pare, vorba lui Marin Preda, să nu mai aibă răbdare.


Cînd totul funcţionează...

...e lucru mare. Şi funcţionează în Balul tot, începînd cu fundamentul, adică scenariul. Nu e uşor să scrii fără cuvinte, să inventezi poveşti care vor fi dansate şi prin ele să redai istoria unei naţiuni care schimbă în cîteva decade mai multe sisteme politice, determinante pentru destinul personal. Excelente cîteva poveşti, ca cea a femeii care moare din cauza unui avort provocat în neagra perioadă a decretului 770, iar soţul său, poliţist, îşi smulge epoleţii.

Scenariul este scris în straturi. Are tot timpul un reper politic, general, o poveste personală în prim plan şi mai multe în background, umor caricatural / dramatism. Peste acestea se suprapun alte straturi de istorie, muzicală, coregrafică, imagistică, fiecare componentă spectaculară fiind susceptibilă de multiple nuanţe.

E muzica lui Vasili Şirli, adevărată istorie în sunet, de multe ori funcţionînd pe post de contrapunct comic. Sigur că reperul rămîne coregrafia lui Carmen Coţofană, cu toată seria de dansuri specifice timpurilor, cu umor (unul din cele de bună calitate), dar şi cu un discurs gestual - istoric al stărilor, senzaţiilor, gîndurilor. Decorul lui Helmut Stürmer, adaptare practică şi pitorescă a celui din filmul lui Ettore Scola şi cele o sută de costume ale Mariei Miu, o adevărată fashion history dau mişcării imagine.

Şi dincolo de toate sunt actorii sibieni care dansează, mimează, joacă, schimbă costumele (cele o sută!) cu uşurinţa unora care toată viaţa au făcut doar cabaret. Sunt actori dramatici, pentru cine a uitat lucrul ăsta, au aceeaşi şcoală ca toţi ceilalţi, nu au învăţat acolo nici music-hall, nici balet, dar uite că lor le iese. Le iese fără sforţări vizibile (nu mă îndoiesc că efortul există), fără talent chinuit, fără momente artificiale, fără sincope, fără eşecuri. Cu naturaleţe (jucată, desigur!), cu performanţă (fizică, da), cu virtuozitate coregrafică nu în dauna dramatismului, cu o bună capacitate de caricaturizare. Ei funcţionează perfect ca individualităţi, dar şi ca grup, avînd coeziune în mişcare şi acurateţe în gesturi.

Şi încă o dată, caietul program are ceea ce se cheamă "concept" (scriam despre acest lucru şi la spectacolul Vremea dragostei, vremea morţii). Dacă acolo era vorba despre un caiet, de data aceasta este un calendar, semn al timpului concentrat (concepţie: Raluca Taban şi Aura Gaidarji). Deci se poate

Balul este spectacolul unei memorii convulsive ale cărei contorsiuni se exfoliază la nivel imagistic, gestual, auditiv în straturi sublimate de timp. Este un delicios parcurs în trecutul recent (ce sunt la scara istoriei cîţiva zeci de ani?) ca demonstraţie extrem de elegantă a butadei conform căreia istoria se repetă. Nu întîmplător spectacolul lui Radu-Alexandru Nica se opreşte în 1989. Istoria postrevoluţionară trebuie să se aşeze înainte de a fi analizată (ar fi de urmărit un astfel de spectacol peste vreo 50 de ani).

Balul este şi spectacolul unei trupe care respiră ca un singur om. O respiraţie adîncă şi lungă cît un dans.





Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu
Balul
După o idee a Théâtre du Compagnol
Versiune scenică: Mihaela Michailov şi Radu-Alexandru Nica

Coregrafie: Carmen Coţofană
Costume: Maria Miu
Decor şi light design: Helmut Stürmer
Coordonator muzical - Compozitor: Vasili Şirli
Regia: Radu-Alexandru Nica
Concepţie caiet-program: Raluca Taban şi Aura Gaidarji
Fotografii: Claudiu Rusu

Distribuţia: Diana Fufezan, Gabriela Neagu, Ofelia Popii, Florentina Ţilea, Codruţa Vasiu, Florin Coşuleţ, Adrian Matioc, Horia Nicoară, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Viorel Raţă, Pali Vecsei


De: Radu-Alexandru Nica și Mihaela Michailov, după o idee a Théâtre du Compagnol Regia: Radu-Alexandru Nica Cu: Diana Fufezan, Gabriela Neagu, Ofelia Popii, Florentina Țilea, Codruța Vasiu, Florin Coșuleț, Adrian Matioc, Horia Nicoară, Adrian Neacșu, Cătălin Pătru, Viorel Rață, Pali Vecsei

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus